Resurse Ortodoxe

Altarul, ca şi altoire divină a vieţii

Nicolae Cabasila, mare liturghisitor bizantin, spunea că centrul vieţii creştine este Sfântul Altar sau Sfânta Masă a Altarului. Practic, în această porţiune a universului, transformată într-o veritabilă “axis mundi”, temelie a vieţii şi a iniţierii mistagogice are loc altoirea sfântă- înrădăcinarea credinciosului tot mai profund la arborele lui Iesei, ce simbolizează Trupul mistic al cereştii împărăţii a Lui Hristos, fără de care roadele noastre ar fi sterile sau insuficiente...” Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; Şi orice mlădiţă care aduce roadă El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă.” Fără altar, fără târnosirea sa, ca şi garanţie nevăzute a validităţii harice a Sfintelor Taine, orice trăire creştină, orice exerciţiu şi act liturgic, nu ar fi decât nişte biete parodieri, speculaţii raţionale, gnosticisme sterile ce ar risipi plinătatea misterului christic petrecut acum doua mii de ani.

Este o permanentă confirmare a Cinei de Taină în sfinţirea de către episcop a altarului, loc de desfăşurare a ospăţului haric la care Hristos se oferă drept hrană si băutură veşnică, dar deşi este un gest istoric , el nu poartă pecetea unei stereotipii, unei obositoare repetiţii ci reprezintă o transcendere a timpului, a spaţiului, a imanentului pentru a se ajunge în acel punct ontologic şi etern întru care dintotdeauna Mielul se oferă pe sine jertfei ispăşitoare, El Însusi fiind cel care liturghiseşte, asezând peste lume sfânta pace a împăcării umanităţii cu Dumnezeu, în cele trei ipostasuri- Tată, Fiu şi Duh Sfânt.

Indiferent de faptul dacă omul va părăsi Calea Lactee pentru a se aşeza într-o altă topologie, raportul său faţă de altar şi liturghie va rămâne pemanent acelaşi; în orice punct al universului altarul ordonează spaţiul, concentric, ca iradierea unei lumini de la stea, el fiind miezul si sâmburele existenţei sufleteşti, şi prin acesta omul devine hristofor- purtător de Hristos devenind o măsură a tuturor realităţilor văzute si nevăzute, însă nu prin prisma unei dimensiuni antropocentrice, ci prin faptul că înlăuntrul său locuieşte prin eucharistie, Cel care din iubire pentru om, a creat lumea, stelele, oceanele, peştii, verdeaţa copacilor, apoi S-a dat pe Sine Însuşi din iubire, răstignirii, morţii şi învierii. Prin această jertfă de mulţumire, Hristos, predestinează umanitatea unui ospăţ fericit, unei comesenii îmbelsugate în Duh Sfânt, unei fericiri fără de margini. Astfel altarul este Emausul unei tainice transmutaţii. Este bucătăria unei mistice alchimii interioare. “Trupul este o bucătărie Fără focul care arde înăuntru, Focul foamei, dorinţei, năzuinţei, imaginaţiei, nu poate fi speranţă de înviere, fiindcă suntem ceea ce mâncăm.” Este locul unde ascetismul unei vieţi creştine ar fi o palidă sclipire a ceea ce înseamnă a fi părtaşi vieţii veşnice fără acel perpetuu îndemn:”Bucuraţi-vă pururea”

Aş aminti în acest sens o frumoasă poveste scrisă de Isak Dinesen, Ospăţul lui Babette , aflăm cum într-un sătuc pierdut pe coasta Danemarcei, un pastor sever îi învăţa pe săteni drumul către cer, centrul vieţii lui fiind religia. Astfel, toate plăcerile pământeşti trebuiau abandonate, totul trebuia redus la ascetismul unei vieţi lipsite de cea mai mică bucurie, în tot ceea ce făceau sătenii, vocile, privirile lor, imprimâdu-se de acea paloare cenuşie a unui sever ascetism.. După ce pastorul murise, sătenii au rămas cu aceleaşi obiceiuri, haine, voci, ochi, dar peste acestea s-a aşezat resentimentul, gustul amar, regretul pentru ceva ce altădată le dădea bucurie în credinţa lor, acel parfum inefabil pe care nu mai ştiau unde, de ce si cum l-au pierdut şi care dădea tot farmecul vieţii creştine…Dar nimeni nu-şi mai putea aminti ceva…Uitarea… Într-o zi, în acel sătuc apare o femeie. O străină.. Babette. Bate la uşă, îşi spune povestea sa, cum avusese loc o revoluţie, familia sa fusese ucisă, şi ea îşi cauta un refugiu…Sătenii o adăpostesc şi fără să le ceară vreun ban, ea avea să le gătească mâncările obişnuite, peşte, pâine, lapte şi combinaţiile lor posibile. Soseşte şi sorocul sărbătoririi centenarului morţii pastorului, care cu râvnă multă îi învăţase pe acei oameni drumul către ceruri…Babette tocmai primise o scrisoare ce conţinea un cec pe care-l câştigase la o loterie, şi de acei bani cere permisiunea sătenilor să le pregătească acel ospăţ. În timpul anilor petrecuţi în acel sat, şi ea mâncase aceeaşi mâncare frugală, dar înăuntrul ei mocnise ceva…Visele ei. Se hrănise cu ele în taină şi acum venise momentul potrivit ca ele să se adeverească. Şi astfel a început să cumpere şi să gătească toate acele bunătăţuri la care inima ei râvnise… Sătenii au fost chemaţi la ospăţul pregătit de Babette, şi au început să mănânce…Însă pe măsură ce degustau acele bunăţăţi, ei începură să-şi reamintească numele acelor mâncăruri delicioase, iar înăuntrul lor o tainică transmutaţie alchimică începuse să le metamorfozeze fiinţa… Ochii, vocile, gesturile lor s-au umplut de bucurie şi bunătate. Tot ceea ce se întâmpla acum între ei avea aerul luminos şi bucuros al unei regăsiri. Şi asta pentru că Babette nu uitase nimic din ceea ce mai târziu avea să îi lipsească, hrănindu-şi fiinţa cu însăşi focul dorinţei născut de însăşi absenţa acelor lucruri…Înmiresmate amintiri. Această poveste parcă oglindeşte ceva din ceea ce se întâmplă acum, cu acel emoţionant ospăţ al Emausului de atunci…

De două mii de ani Hristos Se lasă răstignit , învie, şi ne invită să poftim la acest minunat ospăţ al credinţei, al Iubirii, al vieţii veşnice. ”Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul …” . Un scriitor şi teolog brazilian, Rubem A.Alvez ne spune că de fapt noi suntem ceea ce mâncăm, iar dragostea este această posibilitate de a ne oferi mâncării celuilalt şi a-l mânca: “Mâncarea ne învaţă lecţia de bază a dragostei. Dragostea este mâncare. A iubi înseamnă a mânca . A iubi înseamnă a ne oferi pentru a fi mâncaţi…” Iată de ce Hristos îşi desconspiră identitatea celor doi ucenici aflaţi în drum spre Emaus, doar la frîngerea pâinii. El este Cel care le dă de mâncare, ( deşi ucenicii au insistat să cineze cu ei), pentru că El este Pâinea vieţii care se oferă spre înviere tuturor celor ce gustă din ea. Şi tot această “pâine” este cea care ne permite să recunoaştem Împărăţia lui Dumnezeu în simbolul ospăţului mistic, la care vin toţi cei înfometaţi de viaţă, de frumos, de dumnezeire, de poezia acelor trăiri în vecinătătea curcubeelor Absolutului şi care nu se lasă prins în schemele sterile ale oricăror teoretizări, ci doar “mâncat” în trăirea tot mai profundă a unui perpetuu Emaus… Cu fiecare degustare a Tainei, interiorizăm tot mai profund credinţa în toate celulele trupului si fiinţa noastră devine intimă acestei Învierii a Domnului, care asemeni unor flori, îşi revărsă miresmele pline de mistice destăinuiri ale iubirii Sale pentru om…

De aceea, înţelegem că o dată ce ne-am îmbălsămat cu Învierea lui Hristos, vom deveni noi înşine o asemenea “frângere a pâinii” pentru toţi, vom fi asemeni unei adieri care nu ştie de unde vine şi unde pleacă, dar care mereu aduce acea pace, acel nard ce se revarsă din inima noastră unde cu adevărat a înviat Hristos. Iar orice încercare de a defini exact această stare harică, de a trage concluziile teologice de rigoare în formulele lor dogmatizante, nu este decât o palidă sclipire a inteligenţei omeneşti care zadarnic încearcă să cuprindă marea în căuşul mâinii -un pariu pierdut cu eternitatea şi dezmărginirea apofatică a Dumnezeirii… O astfel de încercare seamănă cu atitudinea acelui pastor din poveste, care secătuieşte viaţa de nuanţele ei pline de prospeţime, făcând din ea o umbră şi un blestem, o apăsare şi o agonie ce transformă mântuirea într-un scop în sine şi pentru sine, un şir de algoritmi greoi, în care nimeni nu are în comun cu nimeni, nimic decât dorinţa rigidă de mântuire, lipsind existenţa de acel farmec discret al prieteniilor gratuite, al poeziei, şi al iubirilor autentice. Iată de ce an de an Hristos se urcă pe cruce, cu aceeasi smerenie ca şi cum este pentru prima dată, şi nimeni şi nimic nu L-ar putea convinge să renunţe, chiar dacă lecţia Sa de iubire dată întregii omeniri va mai avea nevoie de multă înţelepciune pentru a fi asimilată în toată splendoarea ei… Şi poate că, atunci când inima noastră rănită de iubirea lui Dumnezeu, va descoperi propriul său Emaus, ea însăşi se va frânge, oferindu-se deplină lui Hristos şi celor mulţi flămânzi ai Săi, descoperind în această ofrandă, taina şi parfumul propriei Învieri. Un “Babette”, ce ştie să îndulcească esenţa bucatelor, “sărându-le”…

Astfel dacă altarul este inima unei biserici, altarul credinciosului este chiar inima sa lăuntrică, a cărei vibraţii de iubire se simt percepute în jurul său, astfel încât centrul universului este acest altar interior al fiecărui creştin simţit de toţi ceilalţi ca un stâlp al lumii pentru semenii săi, adevărata stare a Ortodoxiei :” Ortodoxul- sfântul iubeşte pe toţi şi pe toate înainte de a le cunoaşte. Le cunoaşte prin iubire. Când te apropii de un ortodox, simţi că suferă pentru tine, că te cunoaşte, că te îmbrăţişează înainte de a te vedea; că te iubeşte înainte ca tu să-ţi dai seama; că este sinea ta lăuntrică: că este adâncul tău, în acelaşi timp familiar şi necunoscut, nu ceva străin” .

Liturghia interioară a inimii face din fiecare creştin, un preot al iubiriipentru celălalt, şi prin acest fapt ortodoxia înţelege preoţia universală a celor care nu fac parte din sacerdoţiu, armonizândastfel ierarhiile cereşti cu cele pământeşti, harismaticul cu instituţionalul, acel echilibru necesar între aspectul uman şi cel divin al bisericii. Preotul nu este un superior în sensul lumesc care i s-ar acorda oricărei organizări instituţionale, este de fapt o concretizare imanentă a acestei preoţii universale si personale la care a fost chemat fiecare credincios. Dar fără garanţia văzută a sacerdoţiului întemeiat prin succesiune apostolicească, orice harismatic riscă să intre într-o zonă periculoasă a subiectivismului demonizant, idolatru, panteizant.

Astfel, într-o lume supusă unei schimbări permanente, unei explozii informaţionale, ce tinde sa relativizeze orice echilibru interior, reperul fundamental al existenţei omeneşti rămâne Sfânta Masă a Altarului loc al imploziilor de Lumină şi Viaţă prin sălăşluirea tot mai profundă înăuntrul Împărăţiei lui Hristos. Prin El, lumea devenită impersonală, anonimă, nimicitoare pentru persoana umană, se poate dezvrăji căpătând acel aer drăgăstos şi bucuros al unei tainice co-mesenii, în jurul altarului sfânt.

(Pr. Nicu Liuţă)

Lunatici, Fantasme şi Terapie sacră

Motto:
”Voi sunteţi Lumina lumii… Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri" (Mt. 5, 14, 16).”

În numărul de Joi, August 26, 2005, al cotidianului Vancouver Sun, pagina Arts and Life, un articol aducea din nou Rumania(exact cum era scris) în prim plan. Menţionez că de două luni încoace România apare în cotidian prin ştiri mai puţin pozitive: cazul Tanacu, recenta asasinare a călugărului Roger, fondator al congregaţiei de la Taize, Franta de către o româncă şi gravele inundaţii. De data aceasta, era vorba despre un regizor hollywoodian, care urma sa filmeze de această dată nu versiuni Dracula sau ceva în acest sens, ci filmul The Cave, Peştera. Autorul menţiona că în România exista una din cele mai nebănuite reţele de peşteri subterane din România, unele dintre ele, cum ar fi peştera lui Movila, dupa anii ’80, constituind veritabile descoperiri stiintifice prin formele de viaţă (specii noi de amfibieni si paianjeni, adaptaţi la o atmosferă sulfuroasă) specifice acelui habitat.

Acest articol m-a bucurat prin faptul că totuşi ţara noastră poate fi cunoscută aici la capătul pacific al lumii şi prin lucruri mai pozitive. Mi-am adus aminte de o altă decoperire legată de tot peşteri. Un profesor din România, Dr.Zenovie Cârlugea pornind de la cele afirmate de Strabo în Geografia sa legat de existenţa unui munte sacru al dacilor, cunoscut sub numele de Kogaionul Zalmoxian, descoperă în complexul de la Polovraci, un adevărat sistem de tunele ce străbat Carpaţii din Cheile Oltului pâna în Ardeal, şi care ar coincide cu peştera lui Zalmoxe. Locul unde Marele Preot aducea lui Zalmoxe ofrandele şi slujbele de închinare. Numele de polovraci însemna în geto-dacă, vraci, tămăduitor.Exista în registrul botanic o plantă, numită polovrag, cunoscută prin proprietăţile sale curative împotriva bolilor.În această tradiţie dacică Marele Preot era şi Marele Vraci ce folosea planta ca şi adjuvant în dietele curative ce le propunea celor bolnavi.Exista şi o sărbătoare, Nedeea Dacilor, la 20 iulie când dacii de pe ambii versanţi se întâlneau, sărbătoare care odată cu îmbrăţişarea creştinismului a devenit Târgul de Sf.Ilie, cel care a luptat împotriva păgânismelor. Dacii, într-un mod organic, în momentul în care au cunoscut creştinismul prin Sfântul Apostol Andrei, l-au îmbrăţişat firesc, găsind multe similarităţi între el şi spiritualitatea lor precreştină, zalmoxiană..Dacă până atunci apelau la Marele Preot şi polovrag pentru a găsi vindecare trupului, sufletului, destinului şi vieţii lor, mai târziu au apelat doar la Hristos, transfigurând în această spiritualitate creştină, ceea ce înainte cunoscuseră ca şi medicină sacră. Sacroterapia geto-dacă a devenit aşadar medicina isihasta, plantele şi legumele prescrise de Marele zeu au trecut în dieta mănăstirilor cu rânduială athonită. Este binecunoscută în acea zonă a Oltului, celebra Manăstire Frăsinei, unde de câteva sute de ani, nu se consumă carne şi există duhovniceşti programe de luptă împotriva demonilor.Îmi amintesc de o carte numită Medicină isihastă scrisă de un călugăr, Părintele Ghelasie care prin post, rugăciune şi diete speciale bazate pe energiile vii (şi nu ucise prin prăjire sau fierbere) ale legumelor, fructelor sau plantelor reuşea să restabilească echilibrul spiritual şi psihosomatic celor cu diverse disfuncţii sau supăraţi de demoni. Creştinismul autentic nu se reduce doar la o teologie academică dulceagă sau un biblism cerebral ci constă într-o reală luptă duhovnicească cu “domniile, stăpânitoriile şi începătoriile” puterilor demonice prin asceză, rugăciune, post, spovedanie şi împărtăşanie.. Există acel pasaj din Evanghelie când un lunatic este dus la ucenicii lui Hristos pentru a se elibera de sub puterea demonilor, însă aceştia nu reuşesc să-I scoată. Mântuitorul îi scoate doar prin cuvânt însă întrebat de ucenici cum de ei nu au fost în stare, le răspunde că acel tip de demoni nu ies decât prin post si rugăciune. Adică nu este nevoie doar să citeşti rugăciuni formale în care pomeneşti Numele Mântuitorului, ci trebuie ca prin asceză spirituală şi psihosomatică să interiorizezi la niveluri din ce în ce mai profunde ale fiinţei, Numele Domnului, sub care cum zice Sfântul Apostol Pavel, “se plecă toate cele din ceruri şi de pe pamânt”. Ba mai mult şi diavolii cred, însă “se cutremură”. Adică prin asceză sufletul curăţat, purificat se unifică din în ce mai intim cu Hristos, Logosul şi fireşte prin Cuvânt poate să dobândească această putere de a exorciza sufletele celor demonizaţi.Este regretabil că în această lume secularizată creştinismul s-a redus doar la un botez formal, şi o vizită din an în Paşti la Sfânta Biserică. Sau la o sumă de ritualuri pe care nu le intelegem, deşi ni se pot părea interesante şi o colecţie de superstiţii gen” fă aşa şi nu fă aşa”.

În fiecare creştin autentic se actualizează victoria Lui Hristos împotriva întunericului şi forţelor răului.Creştinul a cărui suflet i se aprinde de la Sfântul Duh, prin Botez devine un soldat si un purtător de Lumină. Şi cum spune IPS Iosif:” Pentru a fi lumina si a o raspândi în jur, trebuie mai întâi sa avem Lumina. Pentru a o avea, trebuie sa o căutam. Pentru a o căuta, trebuie să ştim unde. Iar Lumina este Hristos Însusi, Care trăind în noi face din fiecare o lumina a lumii”. Prin restaurarea chipului Lui Hristos în propriul suflet şi învingerea patimilor şi idolilor personali, devenim purtători de sfinţenie în această lume.În întunericul lumii, ce amăgeşte sufletele cu false străluciri de la alţi idoli si zeităti păgâne contemporane, un creştin adevărat este chemat să devină un luminător şi un exorcizator.”Voi sunteti lumina lumii”spune Iisus.” Veţi pune mâna pe bolnavi şi ei se vor vindeca, sau veţi fi muşcaţi de şerpi şi nu vă vor otrăvi, sau de veţi bea otravă nu veţi muri.” Un creştin authentic trebuie să devină o candelă a Luminii dumnezeieşti, în acest labirint postmodern de idoli :“Si oamenii n-aprind lumina ca s-o punã sub obroc, ci o pun în sfesnic si lumineazã tuturor celor din casã".

Cu siguranţă mulţi demoni ai Evului Mediu au părăsit umanitatea postmodernă prin cunoaştere ştiinţifică , taxonomie psiho-neurobiologică şi depăşirea ignoranţei unei religiozităţi de tip habotnic. Şi probabil specii noi au invadat infrastructura societăţii postmoderne consumerisme, relativiste, pleasure-iste si minimaliste. Omul postmodern nu este religios dar cu siguranţă este spiritual. Sigur că atârnarea unui demonizat sau psihopat înfometat pe o cruce fizică şi nu Crucea Duhovnicească a Mântuitorului, închipuind că prin aceasta îl facem praf pe “bată-l toaca”sună a vânătoare de vrăjitoare şi oripilează conştiinţa agnostică sau atee a omului modern călit în lupta împotriva diavolului la scolilele terapiilor de tip Freud-ian, Adler-ian sau Young-ian. Însă există totuşi mai multe alte tipuri de demoni şi” morbi “de care nu scăpăm prin nici o consiliere psihologică sau psihiatrică oricât ar fi de rafinată, decât printr-o terapeutică sacră centrată pe temelia unei vieţi autentice în Iisus Hristos. Dacă prin Sfânta Taină a Botezului demonii sunt alungaţi din lăuntrul inimii omului, în întunericul cel din afară, restaurându-se în inima creştinului icoana Chipului lui Dumnezeu, prin asceză, înduhovnicire, disciplină psihosomatică şi spirituală omul sporeşte în asemănarea cu Protopotipul Divin-Hristos, Logosul Ceresc.

Părintele catolic Enzo Bianchi, un iubitor de altfel al Ortodoxiei, spune că demonii după Botez nu mai pot să cunoască ceea ce este în inima omului, devenită o cămară de Taină a întâlnirii cu Hristos.Dar ei pot să cunoască şi să anticipeze o persoană prin gesturile sale exterioare, şi ca nişte observatori foarte rafinaţi, îşi pot planifica atacurile ulterior.În acest context duhovnicesc putem vorbi de o anumită semiotică în lupta cu puterile întunericului şi arta duhovnicilor experimentanţi de a citi în gândurile ucenicilor vicleniile uneltitorului. Cei care la un moment dat capătă această ştiinţă a exorcizării, reuşesc să întrevadă, ce ştie vrăjmaşul despre ei, ce parte le este descoperită, ce gânduri ascunse pot deveni un virus purtător de informaţii şi sugestii demonice.În acest context înţelegem de ce este importantă Taina Spovedaniei care nu constă doar într-o înşiruire de păcate. Este mai degraba o ştiinţă a inimii, numită de Sfinţii Părinţi cardiognosie, în care prin descoperirea gândurilor duhovnicului, acesta iluminat de Duhul Sfânt poate elabora un program de luptă specific pentru ucenicul său, de care diavolul nu are cum să ştie, şi poate fi la rândul său surprins…Pentru un occidental postmodern conceptul de demon sună cam desuet, inelegant, bădăran, dacă nu cumva cam prostesc. Însă este prea bine cunoscut , cum spune Francois Roger “că una din vicleniile moderne ale diavolului este să spună că nu există” şi că totul este doar psihanaliza elegantă, eficientă şi intelectuală. Ceea ce s-a întâmplat la Mănăstirea Tănacu, şi a atras indignarea si consternarea multora a fost conştientizarea faptului că în definitiv, trupul defunctei a fost agăţat pe o cruce fizică asemeni unui instrument de tortură, aşa cum a fost folosită iniţial în timpurile vechi, precreştine sau evul mediu ceea ce a şocat opinia publică. Cine are acest drept fizic asupra cuiva, fie măcar şi în scop terapeutic?!! În Tradiţia Ortodoxă exista clare indicatii în aceste cazuri cum ar fi citirea rugăciunilor de exorcizare ale Sfântului Vasile, ungere cu untdelem sfinţit la Sf.Maslu, sau stropire cu aghiazmă şi mai puţin terapii “neconventionale “ care după părerea noastră, pot fi tertipuri prin care amăgitorul îşi bate joc de noi, punându-ne în posturi habotnice, medievaliste şi cu consecinţe absolut regretabile. Mai mult decât atât nu cred că ar lipsit de sens ca în aceste cazuri să existe colective interdisciplinare de preoţi, medici, psihiatri, care să creeze un cadru cât mai terapeutic şi să se evite orice subiectivisme îngrijorătoare.Să nu uităm că una din cele mai importante trăsături ale Ortodoxiei este dreapta socotinţă.

Sunt foarte multe lucruri ce pot interesa canadianul sau americanul dornic de experienţe şi senzaţii exotice legate de Transilvania, în special sau România, în general. Îmi amintesc însă o întîmplare adevărată…Cineva din New York, a asistat la reprezentarea dramatică a Trilogiei Antice, în regia lui Andrei Şerban. Jocul teatral actoricesc inegalabil i-a ridicat o întrebare.Ce “experienţe transcendente” ascund aceşti actori în străfundul sufletului lor, ce filon spiritual i-au adăpat, aşa încît să fie capabili de o asemenea înaltă ţinută teatrală.Actorul Claudiu Bleontz, i-a răspuns…”Dacă vrei să înţelegi de ce trebuie să mergi neapărat acolo, în Nordul Moldovei la mănăstiri şi vei înţelege…Nu se poate explica însă în cuvinte!” Ajunsă la mănăstirile bucovinene, sufletul ei s-a cutremurat.Ochii i-au fost inundaţi în lacrimi.In linistea seculară a codrilor moldavi şi pacea zidurilor vechi, a înţeles că este martoră la cea mai grozavă drama a Istoriei, care în ritmuri cosmice şi liturghice silenţioasă se perindă prin istoria desfigurată de sens şi Adevăr.Hristos vine, se jerfeşte şi înviază în fiecare Sfânta Liturghie murind definitive moartea. Articolul din Vancouver Sun legat de filmul The Cave mi-a trezit involuntar o anumită reverie legată de locul de unde vin. Este posibil oare ca într-o bună zi, aceşti lunatici hollywoodieni, unii chiar sublimi, în căutare de experienţe exotice, mistice sau intelectuale sa cadă într-un alt gen de “peşteră” valahă?!! O peşteră a adâncimilor unui creştinism profound, authentic, inteligent, optimist, sublim, intrat în mileniul trei, conştientizabil si actualizabil într-o veritabilă spirală a iluminăriilor tainice eliberatoare de sub jugul oricărei anxietăţi şi rătăciri lunatice.

Până atunci însă noi cei ajunşi pe aceasta glie canadiană multiculturală, şi care ne definim identitatea religioasă ca şi greek-ortodox, fie ca şi preoţi, fie ca şi creştini, suntem potenţial implicaţi, voluntar sau involuntar în realizarea unei asemenea”pelicule cinematografice” memorabilă prin amprenta sacro-spirituală prin care ne definim valorile, şi ceea ce vom lăsa copiilor noştri, în urma noastră.

Poate mesageri ai unei ţări de undeva, de departe, poate mesageri a unui Dumnezeu undeva, de aproape.

Pr Nicu Liuţă

Spre o Cultură Teonomă a Duhului Sfânt

""Motto:
„The tragedy of life is not death, but what we let die inside of us while we live”
Norman Cousins

Exista o emoţie poetică în versetul de la Mat.13:1-9, “Ieşit-a Sămănătorul să semene sămânţa Sa”...

Întrevăd două tablouri care mi se suprapun simbolic în mintea mea. Primul este un tablou de Vincent Van Gogh, Sămănătorul (The Sower). Al doilea este Angelus, al lui Gustav Millet. Vincent este preocupat de un ţăran care febril aruncă sămânţa sa peste brazda arată.Există o anumită relaţie de putere între acel sămănător, sămânţă şi brazda proaspătă. El aruncă energic sămînţa în pământ, pare febril, vehement şi categoric în actul său.

El pare a fi foarte convins de actul său şi legităţile ascunse în spatele bobului pus în tărână. Este o trudă, este o promisiune care se aseamănă cu un contract între Sămănător, sămânţa şi ogorul său. Al doilea tablou, Angelus înfăţişează. Plugarul şi femeia lui sunt adînciţi în rugăciune. O lumină, asemeni unei promisiuni pentru viitorul sămânţei lor se revarsă lăptoasă în tablou, peste cei doi, brazdă, coşul cu merinde..Există o încordare şi o linişte care se degajă din tablou... Va ieşi oare holdă mănoasă? Va fi ploaie şi vreme bună? Sămânţa va da rod?Dar peste toate acele legături nevăzute care există între legităţi, paternuri, cicluri cosmice, trudă, mai este şi Altceva. Harul Dumnezeiesc. Primul tablou degală parcă o atmosfera a începuturilor din prima carte a Scripturii Geneza (genessas, în greacă,naştere). Este sămânţă Logosului creator care se seamănă de la începutul lumii. Este Logosul, Cuvântul, ceea ce precede orice Bing Bang ulterior. Sămînţa Luminii Dumnezeieşti! La începutul creaţiei, Geneza, capitolul 1, citim: „Duhul Lui Dumnezeu se plimba peste ape” În traducerea greacă a Septuagintei este folosit cuvântul pneuma, adică suflare, vânt, este Duhul de viaţă făcător purtător de Logos şi Logismoi (gânduri) prin care s-a odrăslit întreaga Creaţie văzută şi nevăzută. Acest Duh de viaţă făcător cum citim la Sf.Maxim Mărturisitorul a aşezat raţiuni divine superioare în inima fiecărei creaţii sau zidiri. Este atmosfera noetică a fiecărei realităţi materiale şi spirituale create. Este metafizică cuantică a ceea ce este Dincoace de actul creaţiei precede imuabil şi etern: Necreatul, energiile necreate locul până unde raţiunea omenească poate genial să investigheze cu success. Dumnezeu.
Dincolo, de acest punct începe Taina, care se descoperă prin alte taine, de-a lungul istoriei rasei omeneşti în tradiţii care revelează limbaje de taină care nu sunt accesibile cunoaşterii profane, şi devin exerciţii iniţiatice.

Inevitabil ajungem la poemul testament al lui Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, care prefaţează volumul de debut Poemele Luminii:

“ Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte”.

Convingerea sa este că explorarea misterelor este potenţată de această gândire poetic-intuitivă, şi mai puţin de o gândire logică, matematică, filosofică.

Trebuie să intri în Mintea Creatorului pentru a cunoaşte ceea ce este Dincolo de conceptele de timp, spaţiu, materie, energie, matematică pe care El le-a lăsat minţii omeneşti să investigheze universul creat. Imi spunea un profesor de matematică”dacă numerele nu sunt o invenţie a minţii omeneşti ci sunt realităţi pure, atunci trebuie serios să ne gândim la problema existenţei Lui Dumnezeu matematic vorbind.” Dar matematica devine in acest caz mai puţin logică discursivă ci mai mult o contemplarea poetic-intuitivă a numărului în sine. Să nu uităm că în cosmologiile orientale numărul ca şi contemplare a divinătăţii incomprehensibile şi indivizibile are un rol iniţiatic. Unirea cu unu, întregul este ţinta celui ce vrea să se elibereze de categoriile raţiunii şi existenţa contrariilor.Ce este în definitiv în Esenţa, numărul? Este o abstracţie, deci ceva spiritual aşadar orice matematician poate să recunoască că baza ştiinţei sale (de unde începe şi sfârşeşte orice investigare a universului sensibil) stă clădită pe această metafizică cuantică a numărului. De aceea mi se pare firesc ca de la acest nivel investigaţiile legate de acel moment ab initio, să se adreseze nu doar oamenilor de ştiinţă dar şi poeţilor, sfinţilor, misticilor, dacă dorim să cunoaştem Adevărul şi să nu IL distrugem, cum credea Blaga. Pentru a investiga ceea ce este înainte de creaţie este nevoie de o altă abordare.Taina nu se deschide dacă sufletul nu este pătruns, transformat de emoţia cunoaşterii ei.

Un moment important aflat la baza Teologiei apusene ( şi să nu uităm că Teologia a fost considerată în Apus regina stiinţelor) a fost teologia lui Toma D” Aquino, ce plecând de la Aristotel, susţine teza că Dumnezeu poate fi cunoscut în Fiinţa sa de către raţiunea omenească. Consecinţa acestei teze este că fie Dumnezeu are nevoie să creeze universuri paralele pentru a proteja Esenţa Sa, fie se va lăsa conţinut, explorat, depăşit. El pune baza unei noi cosmologii şi antropologii care în special după Renaştere va deveni tot mai autonomă. Pe fondul inchiziţiei ştiinţa şi Biserica vor intra într-o competiţie crescândă pentru mentalul societăţii omeneşti, lăsând între ele să se deschidă o prăpastie care fie Il asează pe Dumnezeu într-un alt univers,fie îL desfiinţează complet. Dacă Dumnezeu nu este în acest univers El este un Dumnezeu imoral şi sadic, ceea ce conform raţiunii omeneşti nu poate fi considerat Dumnezeu. Creează ceva care se defectează, apoi fuge. Dacă Dumnezeu nu există, firesc lumea s-a autogenerat, s-a creeat din nimic şi evoluează de la un moment initial către un moment final. Insă ce stim din fizică este că fără aport de energie exterior , entropia unui sistem creşte ajungând la haosul final. Este nevoie permanent de ceva care să aducă energie intr-un sistem pentru a se regenera, întretine sau cum spun evoluţioniştii să evolueze de la simplu la complex. Pe de altă parte dacă Dumnezeu există şi poate fi cunoscut în Fiinţa Sa , El poate fi epuizat, conţinut, depăşit de cel care Il cunoaşte. .Dacă este depăşit nu poate rămîne Dumnezeu în istorie fiind conţinut şi depăşit de ceea ce il postcede, creaţia sa. Cine Il postcede? Savantul, cercetătorul, geniul, ei devin demiurgi în sine. Ei desfiinţează prin cunoaşterea logică, luciferică misterul existenţei lui Dumnezeu. Nu afirm că ei sunt imorali, ci doar doresc să ilustrez consecinţele acestei teologii apusene care în final a proclamat, Nietzschean, “ Dumnezeu a murit”. Consecinţele acestui eşec de a armoniza cunoaşterea paradisiacă, poetică cu cea stiinţifică, logică probabil le simţim din plin în acest secol ajungând la problemele secularismului socieţăţii contemporane , apoi problemele de etică şi bioetică legate de cercetarea în domeniul biologiei şi medicinii, când elementul uman este ameninţat să fie transformat în esenţa sa de elementul tehnostiinţific. Ce mai numim numit om în definitiv, dacă misterul său este demontat piesă cu piesă ca un joc de puzzle? Dacă plecăm de la teoriile deconstructiviste care domină postmodernitatea, omul ca si structura bio-pshiho-somatica, fiind lipsit de partea spirituală, sufletul, devine doar o colecţie e însusiri care pot fi decodificate iar mai tîrziu implementate în maşini-robot. Insa prin aceasta intr-o societate competitive riscul va fi ca omul să fie automarginalizat fiind înlocuit în societate de prezenţa tot mai covârşitoare a maşinilor sau a celor care manipulează cât mai competent aceste maşini. Este de-a dreptul orwellian acest scenariu concentrationar al viitorului, în care în finalul istoriei roboţii vor impinge tot mai marginal ceea ce numim fiinţă omenească.

Cînd spunem fiinţă omenească, singura delimitare care ne poate sta în faţa maşinilor din ce în ce mai humanoide este Taina Persoanei. Doar având acest element cheie putem încă apăra societatea omenească de această invazie a dezumanizării progresive.Iar ceea ce stă în spatele acestui concept cheie de persoană ( trebuie să subliniez faptul că în limba engleză termenul de personna se referă în teoriile psihologice mai mult la conceptul de mască socială, deci nu este esenţa eu-lui ci o aparenţă) este această sămânţă a dumnezeirii asezată în umanitatea noastră, în acel idilic început al lu Adam şi Eva, şi apoi reînnoită după cădere, prin Adamul Cel Nou, Iisus Hristos, Logosul Întrupat.

Omul este lăsat liber să trăiască în Eden. Este învăluit, copleşit de acel mister al prezenţei Lui Dumnezeu în Creaţia Sa. Cum citim în psalmi: „Cerurile spun slava Lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”. Dumnezeu poate fi întâlnit prin explorarea raţiunilor existente în ceea ce El a plămădit. Despre Dumnezeu, cum spune Sf.Francisc de Asissi vorbeste fratele Soare, sora Luna, pestii, florile, stelele. Dar cu o singură condiţie: intelectul omului să fie curat şi pur asemeni unui diamant în care se reflectă Lumina. Aici este problema cunoaşterii stiinţifice. Cercetătorul teonom consideră raţiunea umană ca şi dar al lui Dumnezeu pentru a investiga creaţia sa văzută.Etica sa în cercetare este să nu prejudicieze Taina, ci să înmulţească taina, conform testamentului blagian. Dumnezeu Îl aşează pe om în Paradis ca şi “coroană a creaţiei”. El va trebui sa aibă grijă de creaţia Sa. Adam este un grădinar al Începuturilor. El poate folosi raţiunea pentru con-lucra cu Dumnezeu ca acel Eden să fie înfloritor. Dar acestă cunoaştere are la bază principiul libertăţii. Omul nu a fost făcut o maşină perfectă, căci taina sa ar fi fost amputată. De aceea apare jocul cu fructul interzis, mitologicul tablou al căderii celor doi din cunoasterea paradisiacă în cunosterea luciferică. Adam şi Eva primesc o singură indicaţie care arată valoarea libertăţii fiinţei omeneşti. Omul nu se poate îndumnezei pentru că Dumnezeu a hotărât asta pentru ei, ci ei se îndumnezeiesc prin exercitarea libertăţii lor în relaţie cu Dumnezeu. Este conceptul cheie al Teologiei Ortodoxe, sinergia( synergeia). Sfântul Grigore Palama fundamentează şi pune la punct această doctrină a energiilor necreate şi sinergiei, îndumnezeirii omului, în disputa cu apuseanul Varlaam. Dumnezeu nu poate fi cunoscut în Fiinţa Sa pentru raţiunea noastră creată. Dar poate fi experiat prin energiile sale necreate care plecă din lăuntrul său asemeni unor raze ale cunoaşterii. Aceste energii transformă atât trupul, cît şi partea psiho-spirituală a persoanei omeneşti. Aceasta este baza ascezei şi îndumnezeirii omului în Biserica Răsăriteană.
Omul de ştiinţă dacă vrea să cunoască adevărul are nevoie nu doar de un intelect strălucit dar şi de o transfigurare personală a propriei fiinţe. Trebuie să devină în acelaşi timp un mistic şi să se lase iniţiat în această cunoaştere.

Altfel, cum spunea Pr.Arsenie Boca,” în mintea strâmbă până şi ce e drept devine strâmb

„Să facem om după chipul şi asemănarea noastră” citim la Geneză. Dumnezeu revelează că esenţa Sa este comuniune interpersonală, lucru care ne spune ceva. Şansa omului de a spori in dumnezeire este legata de capacitatea sa de a intra şi rămâne în comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. Forta intrinsecă care ii va creste samanta asemănării nu este ego-ul personal, care este un eu fals, ci eu-l sacru, identitatea bazată prin relaţionarea cu Dumnezeu cei dimprejur. Această comuiune se realizează prin şi în Duhul Sfînt: „Şi Domnul Dumnezeu l-a zidit pe om din ţărână luată din pământ. Şi a suflat suflare de viaţă şi l-a făcut pe om întru suflet viu”(Geneză cap.2,7). Dumnezeu suflă peste om Duh de viaţă şi-i dă viaţă. Ne amintim ce zice psalmistul David, „Lua-vei duhul lor şi în ţărână se vor întoarce”

În acest început idilic şansa ca omul să sporească în asemănare cu Dumnezeu a fost şansa alegerii de a rămâne în inocenţă prin nevinovăţie prin necunoaştere, ludic. Însă omul a ales altceva…Şarpele le indică că există şi alt tip de cunoaştere, parcă le spune: Ia ieşiţi voi din poezia asta idilică, şi investigaţi voi ce este cu acel fruct al cunoaşterii. Şi voi veţi fi dumnezei prin puterile voastre. Aici este începutul culturii autonome, ca şi semn al despărţirii omului de Dumnezeu. Adică dacă preiei cunoaşterea ştiinţifică ajungi să cunoşti cauze, principii, paternuri, efecte.Poţi fi chiar Dumnezeu. Poţi! Dar nu eşti… Aici este eşecul. Omul autonom, autosuficient se interpune între Dumnezeu şi întreaga Sa creaţie, deschizând prăpastia dintre Necreat şi Creat. Fructul cunoaşterii Binelui şi Răului le deschide ochii şi se văd dezbrăcaţi.Ce au mai cunoscut ei? Au cunoscut că există un alt eu, care nu neapărat se vrea raportat la Dumnezeu şi la origini. Un eu este dezbrăcat şi care este foarte expansiv si egocentric. Care vrea putere doar pentru sine. Care ÎL neagă pe Dumnezeu şi pe cei din jur. Tu eşti de vină işi spun Adam şi Eva unul altuia. Iată rădăcina Ego-ul. Dorinţa de Putere. Ca o mantră satanică este ce auzim în această cultură contemporană: Eu, eu, eu…Nu Dumnezeu, nu natura, nu ceilalţi. Dar ce este trist este că acest Eu fals, este doar o iluzie…Acest Ego nu este reala identitate, ci cum zic orientalii menţine un joc al iluziilor. Un eu fals de altfel, care încet cu încetul începe să preia comada centrului fiinţei omeneşti. Lucifer, nihilismul prin excelenţă creează un program al autonegării omului prin acest Ego ce a fost inoculat potenţial întregii umanităţi prin Adam şi Eva.

De aceea era nevoie ca sămânţa vieţii inoculată umanităţii dar alterată prin păcatul originar să fie îndreptată prin Lege, profeţi. Iar mai apoi asumată şi înfiată deplin prin lucrarea divino-umană a Omului-Dumnezeu Iisus Hristos, care restabileşte programul originar al vieţii veşnice în sămânţa sădită de Dumnezeu în umanitate. Sfântul Evagrie Ponticul în Tratatul despre suflet delimita existenţa acestor două tipuri de culturi: o cultură profană, autonomă, orizontală, filosofică, antropologică născută dintr-o autoritate absolută a omului ca şi fiinţă gânditoare asupra universului lăuntric şi exterior; Pornind de la cultura antică, creată de Aristotel şi Platon, cultura europeană renascentistă, iluministă, avangardistă şi ajungînd la cultura postmodernă, în special cea americană, orice gest uman poate fi interpretat ca şi cultural, de la hip-hop, mc donalds, coca-cola…Dar din păcate este o cultură care ascunde o profundă degradare morală, spirituală a omului în mai mult sau puţin elevatele abstracte construcţii filosofice…derutei metafizice şi inutilităţii şi morţii spirituale . Mă gândesc la tragismul acestei culturi omeneşti care este plină de valori dar fără Lumina unei ţinte eterne se autodistruge, autodesfiinţează. Nu are un patern care să îi dea veşnicia. Papa Ioan Paul al doilea numea această cultură, o cultură a morţii pentru că din păcate printre multele lucruri bune care le are societatea modernă, ca si access la informatie, libertate, egalitarism, este de ajuns un singur virus-gând de origine demonica, şi se distruge tot , inclusiv şi ce fost considerat nobil sau bun.

Dar există un alt tip de cultură, o cultură Teonomă,( în mare măsură dar nu exclusiv) a sfinţilor, poeţilor, misticilor care nu necesită doar un exerciţiu intelectual, mintal ci mai mare măsură o cultură şi o cultivare a inimii şi afectivităţii dezvoltată prin interiorizarea Tainei Dumnezeişti şi deschidere către Taina Persoanei celuilalt.. Este în acelaşi timp o cultură a Duhului şi predaniei duhovniceşti care pleacă de la lucrarea Duhului Sfânt în inima credinciosului prin meritul şi lucrarea “şoaptelor” părintelui duhovnic, ce au darul în Tradiţia Răsăriteană a Bisericii de a aprinde flacăra Eu-lui sacru- Altarul interior al inimii, unde este aşezată flacăra necreată a acestui grăunte de de Lumină dumnezeiască. Omu con-lucrează împreună cu Dumnezeu la cunoaşterea Tainei personale şi a naturii înconjurătoare în procesul vibrat al îndumnezeirii. Omul cere şi Dumnezeu dispune. Dar ceea ce poate omul să cunoască din Dumnezeu este ceea ce vine în întimpinarea sa, din Dumnezeu către om, adică energiile necreate ascunse în rugăciune, în lucrarea Tainelor Bisericii, în Trupul Euharistic, în isihasm sau tăcerea interioară. Prin aceste energii necreate în lucrarea ascezei personale, simţurile se purifică şi participă personal la Viaţa şi revărsarea de Slavă a Lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu este autosuficient, el lasă posibilitatea creaturii să experieze cunoaşterea Sa prin Harul dăruit omului;de asemeni el participă la drama cosmică a omului trecător în această vale a plângerii. În suferinţă, Dumnezeu este pe Cruce.Sau mai exact dacă vrem să cunoştem pe Dumnezeu în Slava Sa această se va întâmpla prin asumarea Tainei Crucii, ca şi răstignire a păcatului şi omului vechi.Ego-lui.Prin Sfânta Cruce întrezărim Lumina şi sensul suferinţei omului pe acest pământ-Glorificarea Lui Hristos Cel Inviat.

Ca un Grădinar al Vieţii, Dumnezeu are grijă ca sămânţa vieţii semănate la începuturi să nu fie distrusă complet.El soseşte în istorie prin Fiul Său , aşa cum citim la Isaia: ” Duhul Domnului este peste mine căci El m-a uns să le binevestesc săracilor, să-i vindec pe cei zdrobiţi la inimă, robilor să le vestesc libertate şi orbilor vedere, să vestesc anul bineprimit al Domnului, şi Ziua răsplătirii”(Isaia 61, 1-2) Pentru ca întreaga zidire să nu rămână nemângâiată. Semănătorul a venit să se semene pe sine Însusi ca Sămânţa a Vieţii, pentru ca apoi să devină Pâinea Vieţii, din care orice va mânca să nu moară în veci. „ Adevăr adevăr vă spun că dacă dacă bobul de grîu care cade în pământ nu moare rămâne singur, dar dacă moare, aduce roadă multă” (Ioan 12, 24).Dumnezeu însuşi vine şi se seamană pe Sine Întru moarte pentru ca sămânţa morţii şi a putrejunii să moară definitiv. Şi El va da putere ca oricui va mânca din această Pâine a Vieţii, să nu moară ci să aibă viaţă veşnică. „Eu sunt Pâinea Vieţii.Cel ce vine la mine nu va flămânzi şi cel ce crede în mine nu va înseta nicioadată) Ioan 6, 35.Această Pâine a Vieţii care vine şi restaurează sămânţa originară alterată de păcat, marchează intrarea omului într-o altă Eră, Cultură şi Împărăţie: Era Duhului Sfînt, Cultura Teonomă şi Impărăţia lăuntrică.

Pr Nicu Liuţă

 

Transparenţe divine ale liturgicului

Motto:
“Ortodoxul este sobornicesc (catolic,universal): ceea ce este ortodox priveşte, recapitulează şi mântuieşte totul. Nu lasă nimic afară. Dimensiunea lui este lipsa de dimensiuni a morţii, articularea lui e libertatea Duhului. Ceea ce nu este ortodox este parţial, insuficient, instabil, provocator şi amăgitor pentru toţi. Biserica poartă pe fruntea ei semnul crucii şi al liniştii (Apocalipşă 7,3), poartă amprenta treimică drept constituţie a vieţii existenţei ei”.(Arhimandritul Vasilios, Intrarea în Împărăţie)

Ceea ce a fost la Începutul creaţiei, ceea ce discret arde în inima credinţei, şi ceea ce în mod cert se va arăta la Parusie, este, a fost şi va fi Lumina. Ea este martorul şi semnul învierii noastre, fiind martora “bună” a începutului ontologic al întregii creaţii:

“Şi a zis Dumnezeu să fie lumină! Şi a fost lumină. Şi a văzut că este bună lumina şi a despartit Dumnezeu lumina de întuneric”.

Iar la sfârşitul veacului, când toţi drepţii vor da mărturie de harul sălăşluit în ei de la Sfântul Botez, şi pe care l-au sporit de-a lungul vieţii creştine prin “însemnările făcătoare de viaţă” ale crucii, tot Lumina va fi cea care strălucind pe feţele lor asemeni soarelui şi stând pe tronul slavei cu Hristos Însuşi va judeca vii si morţii, separând si despicând pentru totdeauna apele eternului Bine de cele ale răului.

Ceea ce este specific acestei tainice locuiri în Lumină şi reprezintă elementul cheie al tainicei iluminării este transparenţa- adică lipsa oricărei promiscuităţii, neadevăr, cotlon de întuneric care ar putea umbri cu ceva această sfântă unire între Hristos-Mirele ceresc şi Biserică-Mireasa pământească. Pentru că Logosul, Hristos conform definiţiei ioaneice este Lumină: “Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” . Şi această mistică unire face din Biserică- arcă a călătoriei noastre de pe tărâmul morţii şi întristării spre experierea tot mai profundă a eonului eshatologic al Împărăţiei dumnezeieşti fără sfârşit, şi ochiul prin care vedem şi suntem văzuţi de Lumină, în acest “joc în oglindă” al transparenţelor stabilite între Hristos şi ucenicii Săi: ” Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”

Însă nicidecum această transparenţă a Luminii nu ar putea fi o simplism translucid al unui peisaj ce se lasă în întregime descoperit privirii, lăsând după un timp sentimentul de goliciune sau gol interior, vid – spaţiu monoton lipsit de orice profunzime interioară; ea este o esenţă spirituală care poate fi cunoscută dar nu poate fi epuizată. Apofatismul ei dumnezeiesc conţine o realitate antinomică sugestiv denumită prin expresia oximoronică întuneric luminos ce se lasă pătrunsă după puterea minţii omeneşti de a se lăsa la rândul ei, iluminată. Ea conţine în sine o perspectivă infinită, a cărei chemare imprimă fiinţei omeneşti acel dor după ceva ce devine cu atât mai familiar cu cât părea mai mare înstrăinarea. Pentru că, doar prin această putere de a explora Lumina, dobândim din ce în ce mai clar o desluşire a tainei ascunsă în străfundurile abisale ale chipului sădit de Dumnezeu, în om. Şi fără această Lumină, nici un suflet nu ar avea puterea de a citi în lăuntrul inimii sale adevărata şi unica vocaţie la care a fost chemat, prin multitudinea chemărilor şi slujirilor sale- împrietenirea definitivă, iremediabilă cu Cel care s-a înomenit pentru ca omul să se îndumnezeiască.

Despre întuneric nu putem vorbi decât ca despre un refuz, un spaţiu al unui vas de ocară ce păstrează ca şi adâncimi: tenebra, păcatul, moartea, promiscuitatea în toate realităţile ei opace, sterile, artificiale, un paradis al imitaţiei şi travestiului, o pepinieră de lumi halucinante…şi goale, un balon suspect de “infinit”, o gaură neagră prăbuşită în sine…Există totuşi un alt gen de întuneric care este binecuvântat, întunericul cel dumnezeiesc, înţeles de Dionisie Areopagitul ca şi apofatism al cunoaşterii lui Dumnezeu.

În acest sens întelegem viaţa liturgică, ca pe o continuă revelaţie a Luminii “pururea fiitoare făr’ de-nceput” , sub umbra înmiresmată şi duhovnicească a altarului ca loc al“Răsăritului celui de Sus” în timpul fără de timp al eshatologiei universale-punct cheie al transfigurării întregului Cosmos. În limbaj popular, întâlnim expresia: ” la soare te puteai uita, la dânsa, ba…” Este vorba de aceasta suprapunere “abundentă” a luminii peste frumuseţe, sau mai degrabă o înţelegere a frumuseţii ca o prezenţă intensă a Luminii…Ceea ce transpare din întregul cult liturgic este această emanaţie de frumuseţe străină şi fascinantă, dinspre altar, iradiind apoi misterios pe chipurile credincioşilor purtaţi pe undele line ale Împărăţiei cerurilor. Şi doar cu această uimire luminoasă în suflet ei pot privi în faţă , această prietenie solară, haric revărsată în taina potirului unde zace răstignit de iubirea Sa dumnezeiască -“Sfantu’ Soare”- adică Hristos, cum îi spun ţăranii ce se închină sfioşi cu semnul sfânt al crucii la fiecare răsarit…

Hristos revarsă lumina Sa suprafirească în toată această existenţă liturgică, prin Tainele si ierurgiile Sale, prin cântări cultice, imne şi rugăciuni, ca o permanentă agapă a unei sfinte cununii între cer şi pământ, între lucrurile văzute si nevăzute, între cele de acum, şi cele de apoi, chemând umanitatea pe cărările înmiresmate ale Sfăntului Duh la o existenţă nebănuită şi nemaiîntâlnită. Căci scopul vieţii liturgice nu este doar unul simplist numit sotiric, cât mai degrabă o transformare rafinată a umanului prin asumarea unei sublime existenţe teopoietice învecinată cu Dumnezeirea, cum spunea Sfântul Ioan de Kronstadt, “Liturghia este cerul revărsat pe pământ”. Această pogorâre de cer, face ca sufletul omenesc să devină asemeni unei păsări al cărei zbor este o sensibilitate receptivă la cea mai subtilă teofanie, prezentă în acordurile transfigurate ale cultului liturgic dar şi în străpungerile duioase ale inimii ca loc al celei mai intime comuniuni cu Dumnezeu, în firimiturile prieteniei cu cei de acum şi cei de apoi, în comuniunea cu sine însuşi şi întreaga eclezie euharistică.

De fapt întreaga viaţă a Bisericii trebuie înţeleasă ca o sinaxă liturgică care constă într-o suită serie de iniţieri mistagogice, asemeni unor trepte sau scări care îl apropie pe om tot mai mult de Centrul ontologic al Universului, al Bisericii şi al inimii sale, care este Hristos- proces prin care trupul şi simţurile sale nu sunt abolite (aşa cum propun şcolile ezoterice orientale), sau distruse (aşa cum gnosticii intenţionau) ci păstrate şi ridicate peste iminenţa percepţiilor unei realităţi decăzute (nicidecum iluzorie- maya) adică transfigurate. Astfel Biserica în dimensiunea ei liturgic- eclesială propune o agapă a transparenţelor care folosind elemente ale acestei lumi: lemnul, piatra, apa, vinul, mirul, culoarea , muzica, sub puterea Duhului Sfânt le transferă atributele nevăzute unor realităţi suprafireşti suprapuse peste smerenia simplităţii lor lăsând astfel ca prin iniţierea apofatică a ochiului - în privire, a urechii - în auzire, a gustului - în gustare, a mirosului –în înmiresmarea, a simţului kinestezic- în păşire pe lama tăioasă a dreptei socotinţe mintea cea unită cu inima, adică raţiunea ridicată prin coborâre în inimă la mintea lui Hristos să se înfricoşeze de puterea Domnului Savaot, de care ”plin este cerul şi pământul”

Astfel o icoană devine sub puterea Duhului Sfânt şi a rugăciunii o transparenţă a Luminii, devenind astfel o fereastră spre absolut ce iniţiază ochiul profan în taina privirii. A privi , a şti să întrevezi dincolo de materialitatea concretă a ei trupurile spirituale zugrăvite, a şti să citeşti printre imagini semnificaţia duhovnicească a scenelor întipărite face parte dintr-o întreagă erminie a interfeţei dintre pictural şi privire, dintre imagine, reprezentare şi accederea minţii la o mistagogia iconică. Culoarea, nuantele, linia trasaturilor, aurele - elemente cheie în descifrarea unei simbolistici iconografice, au darul de a transpune sufletul omenesc atmosfera hieratică a confidenţelor înfricoşătoare ale Impărăţiei Hristice. Spre deosebire de imaginea unui tablou, icoana vine intr-o lume a imaginilor, pe care o străpunge, demontându-le iluziile magice care ne sufocă existenţa, slăbindu-le autosuficienţa lăsând posibilă o alternativă, şi anume aceea de a întrezări acel altceva, sau mai degrabă “icoana nu ne pretinde sa o vedem, ci ne ofera faptul de a o vedea sau a ne lasa vazuti prin ea” ; este o transparenţă a Suprafirescului, generos răsfrânt (mai ales în acea dezlipire de imagine) şi o purcedere la acea rugăciunea şi vederea fără de forme, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi. Cu alte cuvinte, icoanele nu ne mai lasă dominaţi de idolatriile luciferice ale imaginii, ci ne deschid unei Deschideri, acelei porţi sufleteşti prin care lumina şi energiile divine fluidifică şi hrănesc pânza vascularizată a sufletului şi inimii, demontând toate subterfugiile întunericului şi opacităţii sale, de la matitea subculturală la demonia idolatriilor de orice fel.

Astfel este de înţeles importanţa misiunii la care sunt chemaţi toţi iconografii, din toate timpurile având în vedere marele război nevăzut pe care diavolul îl poartă prin imagini întregii umanităţi: ” Însă să nu faci lucrul tău prost şi cum s-ar întâmpla, ci cu frica de Dumnezeu şi cu bună cucernicie, ca pe un dumnezeiesc lucru. Ia aminte dară […]ca să nu cazi în greşeala neevlaviei , de vreme ce, după cum zice Sfântul Vasile cel Mare, “cinstea icoanei se aduce către întâiul chip” şi aşa împotrivă, adică ocărârea şi necinstirea icoanei, către întâiul chip înfăţişat trece.”

Muzica religioasă din bisericile ortodoxe fie că este liniară sau psaltică evită orice instrumentaţie care ar cădea în pericolul spectacolului, este în exclusivitate reprezentată de mlădierile calde ale vocii omeneşti ce parcă se avântă spre urcuşurile îngereştilor cete, sau din mijlocul mării învârtoşate a ispitelor imploră mila proniei divine. În ea se simte un dor nestins, un pustiu în care arşiţa ispitelor invocă roua harului dumnezeiesc. Este adevărat că muzica bizantină pare să fi împrunutat anumite acorduri orientale- melisme, din islam, însă acestea oglindesc mult mai profund aspiraţiile fiinţei omeneşti după unirea cu Dumnezeu, şi fie că este vorba de stihire, doxologii, catavasii, heruvicuri, axioane, podobii , prin linia melodică şi versuri imprimate de un profund conţinut dogmatic (ele fiind un tezaur viu al adevărurilor de credinţă) reflectă un anumit apofatism, o anumită savoare a sublimului, care lipseşte din muzica apuseană, gregoriană sau liniară.
Iar cel ce cântă această muzică se trezeşte iluminat spontan, mintea sa eliberându-se de toate acele circuite parazitare create în timp de păcat, de neştiinţă, subcultură, făcând ca adevărul să capete o formă plăcut-convertibilă în impresii sufleteşti tulburător de frumoase. Fără muzică nu putem concepe nici o slujbă bisericească, îngerii din ceruri dau slavă lui Dumnezeu prin cântare, imprimând inimii acea mlădiere plăcut înspre rugăciune, cum spune psalmistul: “Cântaţi-L şi lăudaţi numele cel Sfânt al Lui; veselească-se inima celor ce-l caută pe Domnul”

Există o asceză în muzica bisericească, o anumită sobrietate dar ea nu trebuie înţeleasă ca o privare a sufletului de plăcerea muzicalului ci dimpotrivă, ca o redescoperire a unei chei mistice în gamele şi notele sufleteşti ale auzului creând acele deschideri a inimii înspre înaltele armonii divine aşa cum răpit la ceruri Sfântul Apostol Pavel spune că: “…a auzit cuvinte de nespus , pe care nu se cuvine omului să le grăiască” . Astfel muzica psaltică des auzită prin mănăstirile şi bisericile ortodoxe, imprimă sufletului acel dor după ceruri de nepătruns,experiind o trăire adâncă în preajma acelui “misterium tremendum” ce mereu scapă unei catalogări catafatice din registrele ascunse ale inimii, născând noi şi noi stări de mister şi poezie dumnezeiască. Un joc de oglinzi si umbre…

Gesturile sacre, binecuvăntările, mişcările liturgice sunt adevărate descoperiri ale sacralităţii trupului, perceput în dimensiunea lui mistic-sacramentală a Trupului lui Hristos, a cărui mădulare de la Botez devine fiecare membru al Bisericii. Este o realitate emoţionantă, mistică, profundă, ineluctabilă această materialitate a trupului care prin simbolistica gesturilor reactualizează realităţi de temut.. Preotul uneşte prin poetica trupului său cerul şi pământul, cele trecute şi cele viitoare, istoria si Parusia, aducând în prim plan Întruparea, Răstignirea, Moartea, Învierea, Înăltarea, Cincizecimea Domnului, sugerând Eshatonul. Fiecare cuvânt, fiecare gest liturgic sunt impregnate de Lumina lui Alfa si Omega, reprezintă o complexă şi covârşitoare sinteză bizantină asupra sacralităţii mişcării trupului, şi a mâinii în special, dar penetraţia hieratică şi dezvăluirea întregii teofanii sunt amplificate de trăirea plină de înfiorare a preotului – mesager văzut al Împărăţiei, încă invizibilă, dar palpabilă în planul lăuntric al inimii, pentru fiecare trăitor-co-participant la Sfintele slujbe ale Bisericii luptătoare. Astfel că revelarea sensurilor cele mai profunde se face în chip personal, prin participarea fiecăruia la această unduire sufletească şi trupească a rugăciunii comune ceea ce face ca în Biserica Ortodoxă să existe o anumită armonie între clerici si laici, între dimensiunea mistică şi cea instituţională a ecleziei, cele două categorii fiind separabile doar prin această organizare orizontal- administrativă a misterului hristic.
În plan duhovnicesc, atât preotul cât şi simplul credincios au un contact nemijlocit cu sacrul prezenţei hristice, în adâncul cel mai adânc al inimii, ceea ce face ca evlavia, prosternarea, să îmbrace forma particulară a trăirii personalizatoare, care face ca semnele trupului nostru să dezvăluiască prezenţa intimă a liturgicului din miezul fiinţei noastre.Omul fiind astfel nu numai “animal indumnezeit” ci şi animal doxologic,adică dătător de slavă.

Lumii postmoderne, pângărită până în cele mai ascunse străfunduri, goliciunii ei de sens, de adevăr sau noimă, nu-i propunem o asceză, ci mai degrabă, o umplere cu această plinătate liturgică a acestei agape de Lumină, care revitalizează si redirecţionează toate elementele ei primare: apa, aerul, focul, pământul, înspre abisurile şi înălţimile transparenţelor harice, astfel transfigurând, prin reflexele lor transcendente, esenţa lor oarecum ponosită, într-una profund doxologică- ceea ce va transpare şi pe chipul luminos al celor care l-au găsit pe Hristos drept Soare, în miezul inimii şi a existenţei lor, profund liturgice.

Pr. Nicu Liuţă

Urmarea Lui Hristos, Calea către Fericire şi implinire a umanului

“Am fost răstignit împreună cu Mesia, şi trăiesc...dar nu mai trăiesc eu, ci Mesia trăieşte în mine.Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul Lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”( Galateni 2, 20-21)

De când ne naştem şi pînă la moarte fiinţa omenească este însetată după împlinire, cunoaştere şi fericire. Este un dat ontologic să căutăm starea de fericire pentru noi şi pentru cei dragi...Să dorim ceva bun pentru noi sau pentru cei dragi.Este un lucru firesc să căutăm să avem o educaţie aleasă şi să dăm o educaţie aleasă copiilor nostri..Să avem o carieră strălucită, să avem o bunăstare materială. Să întemeiem o familie frumoasă.Să fim respectaţi, apreciaţi, înconjuraţi de prieteni şi cei dragi care să ne respecte şi să ne înţeleagă. Privind viaţa americană am realizat că toată lumea zâmbeşte atunci când necesităţile bazale ale vieţii omului sunt satisfăcute. Dar Doamne fereşte să se atingă din greşeală de un fir de păr, din capul cuiva, că suntem gata să scoatem pistolul, sa mergem in justitie, sa revendicam ce este al nostru. Doar Dumnezeu al caruia este tot universul, nu a dorit sa faca recurs la dreptate. Zice un parinte duhovnicesc daca spui ca Dumnezeu este drept, minţi.Dumnezeu este nedrept. I se da rastignire el spune«Parinte, iarta-le lor, caci nu stiu ce fac.I se refuză un pahar cu apă el spune tâlharului «Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu mine in rai» (Luca 23, 43). 3. Este parasit de marea parte a ucenicilor iar el lasa omenirii mai departe pe Maica Sa sa aiba grija de ei«Femeie, iata fiul tau!… Iata mama ta!» (Ioan 19, 26-

Faptul că suntem tentaţi în orice clipă să căutăm ceva şi mai bun pentru noi, ne arată că am fost creaţi cu o sete infinită de împlinire. Cu un sens care transcende lumea aceasta.Imi spune cineva legat de copii săi.Şi-au luat multe case, isi fac vacanţe in locuri exotice, dar mereu sunt nemulţumiţi, se simt neîmpliniţi.Ce fel de gol infinit ascundem oare în adîncul nostru?Ce fel de voce tainică ne chemă indiferent de orice satisfacţii lumeşti trecătoare în acestă lume trecătoare, spre ceva cu totul şi cu totul dincolo de puterile omului?
Că in inima noastră a fost aşezat un destin măreţ pentru fiecare. Şi se întâmplă să credem că găsim acestă fericire fie in carieră, fie in familie, fie in glorie personală...si atunci când fie nu reuşim să obţinem ce am dorit, sau atunci când ni se ia ce am avut, sau când din senin ni se adaugă alte greutăţi în plus să începem să devenim nefericiţi, trişti, nemulţumiţi, neimpliniţi...Şi cum spun părintele Rafail Noica până şi în păcate alergăm sinceri să găsim starea de fericire, după care tânjim.Tindem în întunericul fiinţei noastre să numim viaţă ceea ce este moarte.Să spunem plăcere la ceea ce este otravă a morţii.Şi paradoxal, cu cât mai mult dorim fericirea cu atât mai greu o găsim.

In Evaghelia de astazi suntem chemati sa fim partasi la o implinire suprafireasca si o cunoastere dincolo de limitete ratiunii obisnuite.Lepadarea de sine si urmarea lui Hristos. Daca vrei să cunosti cine este Dumnezeu, nu este cale decat prin Crucea Sfanta  „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi să-şi ia crucea şi să mă urmeze”(Marcu 8, 34.). Adica prin cruce începe începutul vieţii noi, în Hristos prin lucrarea Tainică asupra omului lăuntric de către Duhul Sfânt. Prin Cruce însemnăm pe trupul nostru victoria Lui Hristos impotriva Imparatiei Intunericului si diavolului:Doamne armă împotriva diavolului, Crucea Ta ne-ai dat-o nouă...cântăm la Sfântul Maslu. păcatele noastră şi ne omoară cu moartea Lui de moartea noastră.Ce fel de faţă are Dumnezeu către lume.O faţă a jertfei prin care ucide rana de moarte adusă nouă prin muşcătura păcatului originar. Prin Cruce Moise a ucis şerpii veninoşi.Prin Cruce intrăm în starea de jertfă a Domnului şi implicit ieţim de sub puterea Impărăţiei morţii...şi mai mult, o lume plina de taine se deschide sufletului nostru.Daca pana atunci eram atat usor de ranit de ceilalti, de pacatele noatre, dintr-o data vedem ca nimic nu ne mai poate face nefericiti.Orice am pierde, pierdem in Dumnezeu, si regasim in vesnicie.Orice suferim, suferim cu Dumnezeu si suntem mangaiati..Orice lucru mic sau mare, bun sau rau este evaluat prin prisma acestei Evanghelii a urmarii lui Hristos „Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde, dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei o va mântui”(Marcu, 8, 35”).

Privind si asumand Sfanta Cruce in viata noastra transformam absurdul si haosul acestei vieti in Lumina si Dragoste Dumnezeiasca.Insemnandu-ne su semnul crucii, insemnam haosul pacatului si dezolarea mortii cu Triumful Vieţii.Cand vedem Sfanta Cruce suntem lasati sa devenim partasi la cea mai mare Taina a istorie.Dumnezeu pe care nu este cu putinta sa fie vazut fara ca omul sa moara, se lasa omorat de pacatele noastre pentru a fi contamplat.Si la fel ca si Moise si serpii in pustie, privindu-I Chipul preacurat ne vindecam de veninul istoriei, si al pacatelor proprii. Si prin Taina Crucii devenim moştenitori ai Imparatiei Cerurilor şi Raiului: „Cei ce a-ţi umblat pe calea cea strâmtă şi cu chinuri, toţi care în viaţă crucea ca jugul a-ţi luat şi Mi-aţi urmat cu credinţă, veniţi de luaţi darurile pe care le-am gătit vouă şi cununile cereşti”(Binecuvântările înmormântării)

Frumos spune un condac”Lasă-i pe ei să te privească Răstignit”. Hristos moare pe crucea o data pentru totdeaune lăsându-ne să îi contemplăm Faţa Lui Dumnezeu.Pentru că aşa cum spune un părinte, Crucea reprezintă aceasta Faţă a Lui Dumnezeu întoarsă către lume . Faţa care deşi fost desfigurată de loviturile umanităţii rămîne definitiv, într-o aşteptare plină de iubire întoarsă către om. Aşadar ceea ce contemplăm când privim o troiţă sau ceea ce simţim cînd ne este frică de un examen este acestă statornicie a Iubirii Lui Dumnezeu către om.”Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea incît a dat pe unicul său Fiu să moară pentru viaţa şi pentru mântuirea lumii”citim la Ioan.Şi vă întreb ce fel de dat şi-ar da unicul fiu să moară pentru lume”. Să fie un tată sadomasochist acest Dumnezeu, sau mai degrabă un tată este înnebunit de dragoste pentru umanitate, şi este gata să jertfeacă ceea ce are mai drag, Fiul său, pentru a infia pe fiecare dintre noi, şi a ne aduce la rangul de „fii de dumnezeu”. O iubire care nu jertfeşte ce are mai drag nu este o adevărată iubire. Se spune că un pelerin rus a plecat în căutarea lui Dumnezeu. Şi a luat cu el o Scriptură şi Filocaliile ca să se desăvârsească..Si iată că la un moment dat in acest pelerinaj către aflarea lui Dumnezeu cineva, care avea nevoie mai mare nevoie decât el, ii cere si Scriptura si Filocalia. Fără să stea pe gânduri i le dăruieşte si atunci Dumnezeu ii spune De acum inainte citesti Adevarata mea Scriptura, jertfind ceea ce iti era mai drag, Biblia ci Cartile Sfinte pentru ce de langa tine. Adică dintr-o dată Scriptura care trebuia să fie citita, memorata, devina o Scriptura traita, citita, pusă in aplicare.La fel si cu Iubirea Lui Dumnezeu. Daca o un om nu se uita pe sine cînd iubeste pentru cel drag, el nu iubeste cu adevarat. Inca se mai iubeste pe sine..Degeaba spune că este Iubire daca nu renunţă la ceea ce este mai dragCe vedem privind o cruce?. Vedem Dumnezeu topit de iubire pentru om, care se daruieste omenirii intregi, si fiecaruia dintre noi.Spune un alt parinte :Omenirea are nevoie de constientizarea faptului că Dumnezeu o Iubeste. De ce ramanem in pacat.pentru ca nu constietiyam suficient aceasta iubire. se uita pe sine că este DumnezeuEl rămâne definitiv pe cruce pentru fiecare dintre noi’’’Adică contemplând Dumnezeu moare cu Faţă către lume, îmbrăţisând întreaga umanitate.Cum spune un preot francez convertit la Ortodoxie, Ultimele sale cuvinte sunt o dovadă ale Dragostei Sale infinite către om.

Asadar prin Cruce omului i se deschide o posibilitate unica: de a se desavarsi infinit prin asumarea pe trepte din ce in ce mai inalte a iubirii lui Dumnezeu.Cu cat mai mult renuntam la egoismul nostru, cu atat mai mult devenim patrunsi de Iubirea lui Dumnezeu pentru lume.Am vorbit ieri cu o persoana si mi-a spus.Am suferit cumplit in aceasta viata.Tatal meu a fost impuscat.Fratii mei au murit.Pentru mult timp inima mea imi era cuprinsa ura, neincredere, frustare.De ce Crucea aceasta pentru mine.La un moment dat insa ma aflam pe o strada si priveam oamenii cum trec.Unii mai buni poate, altii mai rai.Si gandul mi-a zburat la Hristos.Oare ce simte Hristos pentru fiecare din acestia,Si atunci am simtit ca un val de caldura imi inunda inima si lacrimi imi curg pe obraji.Am simtit Iubirea lui nemasurata pentru fiecare dintre ei, si abia atunci am inteles ce inseamna sa iti iei crucea si sa-i urmezi Lui.Adică de acum inainte vietuiesti numai prin Iubirea cu care Dumnezeu a Iubit lumea.

Spune Pr. Arhimandrit Vasilios, mare este Taina Crucii căci ”Murim si iata suntem vii.”Adica dacă urmam lui Hristos are loc un proces interesant. Nu mai avem timp sa traim viata in confuzie sau impliniri egoiste. Insă renunţând la ego_ul nostru omorand-l, câstigam o alta viata. Este viata Duhului Sfânt in noi care ne aduce Viata existenta in sanul Sfintei Treimi. Exemplific prin cuvintele poeziei lui Vasile Voiculescu:

Crucea-Jug

Tu, Cruce, dulce jug al lui Christos,
De Tine-n veci acuma nu mai fug,
Adânc cerbicea inimi-mi plec jos
Şi sub povara Ta cerească mă înjug.
Stau să mă mîne Domnul unde-o vrea
Cu biciul Său de Duh atât de drag;
Şi nici o muncă nu-mi mai pare grea
Când ştiu că brazda mântuirii trag.

Pierzi o lume in care te incranceneai dar castigi intreg universul guvernat de Iubire. Adica cine vrea sa urmeze lui Hristos sa fie gata pentru experiente care poate, sunt la limita supravietuirii.Dar tocmai in acele incercari se arata puterea lui Dumnezeu.Trebuie sa fim constienti ca fara depasirea noastra de zi cu zi, prin unirea cu Dumnezeu nu este desavarsire. Omul cel vechi este pus pe cruce, rastignit.Si de fapt nu facem decît să ne omorâm moartea noatră, cu moartea lui Hristos.

 

Pr. Nicu Liuţă