Altarul, ca şi altoire divină a vieţii

Nicolae Cabasila, mare liturghisitor bizantin, spunea că centrul vieţii creştine este Sfântul Altar sau Sfânta Masă a Altarului. Practic, în această porţiune a universului, transformată într-o veritabilă “axis mundi”, temelie a vieţii şi a iniţierii mistagogice are loc altoirea sfântă- înrădăcinarea credinciosului tot mai profund la arborele lui Iesei, ce simbolizează Trupul mistic al cereştii împărăţii a Lui Hristos, fără de care roadele noastre ar fi sterile sau insuficiente...” Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; Şi orice mlădiţă care aduce roadă El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă.” Fără altar, fără târnosirea sa, ca şi garanţie nevăzute a validităţii harice a Sfintelor Taine, orice trăire creştină, orice exerciţiu şi act liturgic, nu ar fi decât nişte biete parodieri, speculaţii raţionale, gnosticisme sterile ce ar risipi plinătatea misterului christic petrecut acum doua mii de ani.

Este o permanentă confirmare a Cinei de Taină în sfinţirea de către episcop a altarului, loc de desfăşurare a ospăţului haric la care Hristos se oferă drept hrană si băutură veşnică, dar deşi este un gest istoric , el nu poartă pecetea unei stereotipii, unei obositoare repetiţii ci reprezintă o transcendere a timpului, a spaţiului, a imanentului pentru a se ajunge în acel punct ontologic şi etern întru care dintotdeauna Mielul se oferă pe sine jertfei ispăşitoare, El Însusi fiind cel care liturghiseşte, asezând peste lume sfânta pace a împăcării umanităţii cu Dumnezeu, în cele trei ipostasuri- Tată, Fiu şi Duh Sfânt.

Indiferent de faptul dacă omul va părăsi Calea Lactee pentru a se aşeza într-o altă topologie, raportul său faţă de altar şi liturghie va rămâne pemanent acelaşi; în orice punct al universului altarul ordonează spaţiul, concentric, ca iradierea unei lumini de la stea, el fiind miezul si sâmburele existenţei sufleteşti, şi prin acesta omul devine hristofor- purtător de Hristos devenind o măsură a tuturor realităţilor văzute si nevăzute, însă nu prin prisma unei dimensiuni antropocentrice, ci prin faptul că înlăuntrul său locuieşte prin eucharistie, Cel care din iubire pentru om, a creat lumea, stelele, oceanele, peştii, verdeaţa copacilor, apoi S-a dat pe Sine Însuşi din iubire, răstignirii, morţii şi învierii. Prin această jertfă de mulţumire, Hristos, predestinează umanitatea unui ospăţ fericit, unei comesenii îmbelsugate în Duh Sfânt, unei fericiri fără de margini. Astfel altarul este Emausul unei tainice transmutaţii. Este bucătăria unei mistice alchimii interioare. “Trupul este o bucătărie Fără focul care arde înăuntru, Focul foamei, dorinţei, năzuinţei, imaginaţiei, nu poate fi speranţă de înviere, fiindcă suntem ceea ce mâncăm.” Este locul unde ascetismul unei vieţi creştine ar fi o palidă sclipire a ceea ce înseamnă a fi părtaşi vieţii veşnice fără acel perpetuu îndemn:”Bucuraţi-vă pururea”

Aş aminti în acest sens o frumoasă poveste scrisă de Isak Dinesen, Ospăţul lui Babette , aflăm cum într-un sătuc pierdut pe coasta Danemarcei, un pastor sever îi învăţa pe săteni drumul către cer, centrul vieţii lui fiind religia. Astfel, toate plăcerile pământeşti trebuiau abandonate, totul trebuia redus la ascetismul unei vieţi lipsite de cea mai mică bucurie, în tot ceea ce făceau sătenii, vocile, privirile lor, imprimâdu-se de acea paloare cenuşie a unui sever ascetism.. După ce pastorul murise, sătenii au rămas cu aceleaşi obiceiuri, haine, voci, ochi, dar peste acestea s-a aşezat resentimentul, gustul amar, regretul pentru ceva ce altădată le dădea bucurie în credinţa lor, acel parfum inefabil pe care nu mai ştiau unde, de ce si cum l-au pierdut şi care dădea tot farmecul vieţii creştine…Dar nimeni nu-şi mai putea aminti ceva…Uitarea… Într-o zi, în acel sătuc apare o femeie. O străină.. Babette. Bate la uşă, îşi spune povestea sa, cum avusese loc o revoluţie, familia sa fusese ucisă, şi ea îşi cauta un refugiu…Sătenii o adăpostesc şi fără să le ceară vreun ban, ea avea să le gătească mâncările obişnuite, peşte, pâine, lapte şi combinaţiile lor posibile. Soseşte şi sorocul sărbătoririi centenarului morţii pastorului, care cu râvnă multă îi învăţase pe acei oameni drumul către ceruri…Babette tocmai primise o scrisoare ce conţinea un cec pe care-l câştigase la o loterie, şi de acei bani cere permisiunea sătenilor să le pregătească acel ospăţ. În timpul anilor petrecuţi în acel sat, şi ea mâncase aceeaşi mâncare frugală, dar înăuntrul ei mocnise ceva…Visele ei. Se hrănise cu ele în taină şi acum venise momentul potrivit ca ele să se adeverească. Şi astfel a început să cumpere şi să gătească toate acele bunătăţuri la care inima ei râvnise… Sătenii au fost chemaţi la ospăţul pregătit de Babette, şi au început să mănânce…Însă pe măsură ce degustau acele bunăţăţi, ei începură să-şi reamintească numele acelor mâncăruri delicioase, iar înăuntrul lor o tainică transmutaţie alchimică începuse să le metamorfozeze fiinţa… Ochii, vocile, gesturile lor s-au umplut de bucurie şi bunătate. Tot ceea ce se întâmpla acum între ei avea aerul luminos şi bucuros al unei regăsiri. Şi asta pentru că Babette nu uitase nimic din ceea ce mai târziu avea să îi lipsească, hrănindu-şi fiinţa cu însăşi focul dorinţei născut de însăşi absenţa acelor lucruri…Înmiresmate amintiri. Această poveste parcă oglindeşte ceva din ceea ce se întâmplă acum, cu acel emoţionant ospăţ al Emausului de atunci…

De două mii de ani Hristos Se lasă răstignit , învie, şi ne invită să poftim la acest minunat ospăţ al credinţei, al Iubirii, al vieţii veşnice. ”Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul …” . Un scriitor şi teolog brazilian, Rubem A.Alvez ne spune că de fapt noi suntem ceea ce mâncăm, iar dragostea este această posibilitate de a ne oferi mâncării celuilalt şi a-l mânca: “Mâncarea ne învaţă lecţia de bază a dragostei. Dragostea este mâncare. A iubi înseamnă a mânca . A iubi înseamnă a ne oferi pentru a fi mâncaţi…” Iată de ce Hristos îşi desconspiră identitatea celor doi ucenici aflaţi în drum spre Emaus, doar la frîngerea pâinii. El este Cel care le dă de mâncare, ( deşi ucenicii au insistat să cineze cu ei), pentru că El este Pâinea vieţii care se oferă spre înviere tuturor celor ce gustă din ea. Şi tot această “pâine” este cea care ne permite să recunoaştem Împărăţia lui Dumnezeu în simbolul ospăţului mistic, la care vin toţi cei înfometaţi de viaţă, de frumos, de dumnezeire, de poezia acelor trăiri în vecinătătea curcubeelor Absolutului şi care nu se lasă prins în schemele sterile ale oricăror teoretizări, ci doar “mâncat” în trăirea tot mai profundă a unui perpetuu Emaus… Cu fiecare degustare a Tainei, interiorizăm tot mai profund credinţa în toate celulele trupului si fiinţa noastră devine intimă acestei Învierii a Domnului, care asemeni unor flori, îşi revărsă miresmele pline de mistice destăinuiri ale iubirii Sale pentru om…

De aceea, înţelegem că o dată ce ne-am îmbălsămat cu Învierea lui Hristos, vom deveni noi înşine o asemenea “frângere a pâinii” pentru toţi, vom fi asemeni unei adieri care nu ştie de unde vine şi unde pleacă, dar care mereu aduce acea pace, acel nard ce se revarsă din inima noastră unde cu adevărat a înviat Hristos. Iar orice încercare de a defini exact această stare harică, de a trage concluziile teologice de rigoare în formulele lor dogmatizante, nu este decât o palidă sclipire a inteligenţei omeneşti care zadarnic încearcă să cuprindă marea în căuşul mâinii -un pariu pierdut cu eternitatea şi dezmărginirea apofatică a Dumnezeirii… O astfel de încercare seamănă cu atitudinea acelui pastor din poveste, care secătuieşte viaţa de nuanţele ei pline de prospeţime, făcând din ea o umbră şi un blestem, o apăsare şi o agonie ce transformă mântuirea într-un scop în sine şi pentru sine, un şir de algoritmi greoi, în care nimeni nu are în comun cu nimeni, nimic decât dorinţa rigidă de mântuire, lipsind existenţa de acel farmec discret al prieteniilor gratuite, al poeziei, şi al iubirilor autentice. Iată de ce an de an Hristos se urcă pe cruce, cu aceeasi smerenie ca şi cum este pentru prima dată, şi nimeni şi nimic nu L-ar putea convinge să renunţe, chiar dacă lecţia Sa de iubire dată întregii omeniri va mai avea nevoie de multă înţelepciune pentru a fi asimilată în toată splendoarea ei… Şi poate că, atunci când inima noastră rănită de iubirea lui Dumnezeu, va descoperi propriul său Emaus, ea însăşi se va frânge, oferindu-se deplină lui Hristos şi celor mulţi flămânzi ai Săi, descoperind în această ofrandă, taina şi parfumul propriei Învieri. Un “Babette”, ce ştie să îndulcească esenţa bucatelor, “sărându-le”…

Astfel dacă altarul este inima unei biserici, altarul credinciosului este chiar inima sa lăuntrică, a cărei vibraţii de iubire se simt percepute în jurul său, astfel încât centrul universului este acest altar interior al fiecărui creştin simţit de toţi ceilalţi ca un stâlp al lumii pentru semenii săi, adevărata stare a Ortodoxiei :” Ortodoxul- sfântul iubeşte pe toţi şi pe toate înainte de a le cunoaşte. Le cunoaşte prin iubire. Când te apropii de un ortodox, simţi că suferă pentru tine, că te cunoaşte, că te îmbrăţişează înainte de a te vedea; că te iubeşte înainte ca tu să-ţi dai seama; că este sinea ta lăuntrică: că este adâncul tău, în acelaşi timp familiar şi necunoscut, nu ceva străin” .

Liturghia interioară a inimii face din fiecare creştin, un preot al iubiriipentru celălalt, şi prin acest fapt ortodoxia înţelege preoţia universală a celor care nu fac parte din sacerdoţiu, armonizândastfel ierarhiile cereşti cu cele pământeşti, harismaticul cu instituţionalul, acel echilibru necesar între aspectul uman şi cel divin al bisericii. Preotul nu este un superior în sensul lumesc care i s-ar acorda oricărei organizări instituţionale, este de fapt o concretizare imanentă a acestei preoţii universale si personale la care a fost chemat fiecare credincios. Dar fără garanţia văzută a sacerdoţiului întemeiat prin succesiune apostolicească, orice harismatic riscă să intre într-o zonă periculoasă a subiectivismului demonizant, idolatru, panteizant.

Astfel, într-o lume supusă unei schimbări permanente, unei explozii informaţionale, ce tinde sa relativizeze orice echilibru interior, reperul fundamental al existenţei omeneşti rămâne Sfânta Masă a Altarului loc al imploziilor de Lumină şi Viaţă prin sălăşluirea tot mai profundă înăuntrul Împărăţiei lui Hristos. Prin El, lumea devenită impersonală, anonimă, nimicitoare pentru persoana umană, se poate dezvrăji căpătând acel aer drăgăstos şi bucuros al unei tainice co-mesenii, în jurul altarului sfânt.

(Pr. Nicu Liuţă)