Lunatici, Fantasme şi Terapie sacră

Motto:
”Voi sunteţi Lumina lumii… Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri" (Mt. 5, 14, 16).”

În numărul de Joi, August 26, 2005, al cotidianului Vancouver Sun, pagina Arts and Life, un articol aducea din nou Rumania(exact cum era scris) în prim plan. Menţionez că de două luni încoace România apare în cotidian prin ştiri mai puţin pozitive: cazul Tanacu, recenta asasinare a călugărului Roger, fondator al congregaţiei de la Taize, Franta de către o româncă şi gravele inundaţii. De data aceasta, era vorba despre un regizor hollywoodian, care urma sa filmeze de această dată nu versiuni Dracula sau ceva în acest sens, ci filmul The Cave, Peştera. Autorul menţiona că în România exista una din cele mai nebănuite reţele de peşteri subterane din România, unele dintre ele, cum ar fi peştera lui Movila, dupa anii ’80, constituind veritabile descoperiri stiintifice prin formele de viaţă (specii noi de amfibieni si paianjeni, adaptaţi la o atmosferă sulfuroasă) specifice acelui habitat.

Acest articol m-a bucurat prin faptul că totuşi ţara noastră poate fi cunoscută aici la capătul pacific al lumii şi prin lucruri mai pozitive. Mi-am adus aminte de o altă decoperire legată de tot peşteri. Un profesor din România, Dr.Zenovie Cârlugea pornind de la cele afirmate de Strabo în Geografia sa legat de existenţa unui munte sacru al dacilor, cunoscut sub numele de Kogaionul Zalmoxian, descoperă în complexul de la Polovraci, un adevărat sistem de tunele ce străbat Carpaţii din Cheile Oltului pâna în Ardeal, şi care ar coincide cu peştera lui Zalmoxe. Locul unde Marele Preot aducea lui Zalmoxe ofrandele şi slujbele de închinare. Numele de polovraci însemna în geto-dacă, vraci, tămăduitor.Exista în registrul botanic o plantă, numită polovrag, cunoscută prin proprietăţile sale curative împotriva bolilor.În această tradiţie dacică Marele Preot era şi Marele Vraci ce folosea planta ca şi adjuvant în dietele curative ce le propunea celor bolnavi.Exista şi o sărbătoare, Nedeea Dacilor, la 20 iulie când dacii de pe ambii versanţi se întâlneau, sărbătoare care odată cu îmbrăţişarea creştinismului a devenit Târgul de Sf.Ilie, cel care a luptat împotriva păgânismelor. Dacii, într-un mod organic, în momentul în care au cunoscut creştinismul prin Sfântul Apostol Andrei, l-au îmbrăţişat firesc, găsind multe similarităţi între el şi spiritualitatea lor precreştină, zalmoxiană..Dacă până atunci apelau la Marele Preot şi polovrag pentru a găsi vindecare trupului, sufletului, destinului şi vieţii lor, mai târziu au apelat doar la Hristos, transfigurând în această spiritualitate creştină, ceea ce înainte cunoscuseră ca şi medicină sacră. Sacroterapia geto-dacă a devenit aşadar medicina isihasta, plantele şi legumele prescrise de Marele zeu au trecut în dieta mănăstirilor cu rânduială athonită. Este binecunoscută în acea zonă a Oltului, celebra Manăstire Frăsinei, unde de câteva sute de ani, nu se consumă carne şi există duhovniceşti programe de luptă împotriva demonilor.Îmi amintesc de o carte numită Medicină isihastă scrisă de un călugăr, Părintele Ghelasie care prin post, rugăciune şi diete speciale bazate pe energiile vii (şi nu ucise prin prăjire sau fierbere) ale legumelor, fructelor sau plantelor reuşea să restabilească echilibrul spiritual şi psihosomatic celor cu diverse disfuncţii sau supăraţi de demoni. Creştinismul autentic nu se reduce doar la o teologie academică dulceagă sau un biblism cerebral ci constă într-o reală luptă duhovnicească cu “domniile, stăpânitoriile şi începătoriile” puterilor demonice prin asceză, rugăciune, post, spovedanie şi împărtăşanie.. Există acel pasaj din Evanghelie când un lunatic este dus la ucenicii lui Hristos pentru a se elibera de sub puterea demonilor, însă aceştia nu reuşesc să-I scoată. Mântuitorul îi scoate doar prin cuvânt însă întrebat de ucenici cum de ei nu au fost în stare, le răspunde că acel tip de demoni nu ies decât prin post si rugăciune. Adică nu este nevoie doar să citeşti rugăciuni formale în care pomeneşti Numele Mântuitorului, ci trebuie ca prin asceză spirituală şi psihosomatică să interiorizezi la niveluri din ce în ce mai profunde ale fiinţei, Numele Domnului, sub care cum zice Sfântul Apostol Pavel, “se plecă toate cele din ceruri şi de pe pamânt”. Ba mai mult şi diavolii cred, însă “se cutremură”. Adică prin asceză sufletul curăţat, purificat se unifică din în ce mai intim cu Hristos, Logosul şi fireşte prin Cuvânt poate să dobândească această putere de a exorciza sufletele celor demonizaţi.Este regretabil că în această lume secularizată creştinismul s-a redus doar la un botez formal, şi o vizită din an în Paşti la Sfânta Biserică. Sau la o sumă de ritualuri pe care nu le intelegem, deşi ni se pot părea interesante şi o colecţie de superstiţii gen” fă aşa şi nu fă aşa”.

În fiecare creştin autentic se actualizează victoria Lui Hristos împotriva întunericului şi forţelor răului.Creştinul a cărui suflet i se aprinde de la Sfântul Duh, prin Botez devine un soldat si un purtător de Lumină. Şi cum spune IPS Iosif:” Pentru a fi lumina si a o raspândi în jur, trebuie mai întâi sa avem Lumina. Pentru a o avea, trebuie sa o căutam. Pentru a o căuta, trebuie să ştim unde. Iar Lumina este Hristos Însusi, Care trăind în noi face din fiecare o lumina a lumii”. Prin restaurarea chipului Lui Hristos în propriul suflet şi învingerea patimilor şi idolilor personali, devenim purtători de sfinţenie în această lume.În întunericul lumii, ce amăgeşte sufletele cu false străluciri de la alţi idoli si zeităti păgâne contemporane, un creştin adevărat este chemat să devină un luminător şi un exorcizator.”Voi sunteti lumina lumii”spune Iisus.” Veţi pune mâna pe bolnavi şi ei se vor vindeca, sau veţi fi muşcaţi de şerpi şi nu vă vor otrăvi, sau de veţi bea otravă nu veţi muri.” Un creştin authentic trebuie să devină o candelă a Luminii dumnezeieşti, în acest labirint postmodern de idoli :“Si oamenii n-aprind lumina ca s-o punã sub obroc, ci o pun în sfesnic si lumineazã tuturor celor din casã".

Cu siguranţă mulţi demoni ai Evului Mediu au părăsit umanitatea postmodernă prin cunoaştere ştiinţifică , taxonomie psiho-neurobiologică şi depăşirea ignoranţei unei religiozităţi de tip habotnic. Şi probabil specii noi au invadat infrastructura societăţii postmoderne consumerisme, relativiste, pleasure-iste si minimaliste. Omul postmodern nu este religios dar cu siguranţă este spiritual. Sigur că atârnarea unui demonizat sau psihopat înfometat pe o cruce fizică şi nu Crucea Duhovnicească a Mântuitorului, închipuind că prin aceasta îl facem praf pe “bată-l toaca”sună a vânătoare de vrăjitoare şi oripilează conştiinţa agnostică sau atee a omului modern călit în lupta împotriva diavolului la scolilele terapiilor de tip Freud-ian, Adler-ian sau Young-ian. Însă există totuşi mai multe alte tipuri de demoni şi” morbi “de care nu scăpăm prin nici o consiliere psihologică sau psihiatrică oricât ar fi de rafinată, decât printr-o terapeutică sacră centrată pe temelia unei vieţi autentice în Iisus Hristos. Dacă prin Sfânta Taină a Botezului demonii sunt alungaţi din lăuntrul inimii omului, în întunericul cel din afară, restaurându-se în inima creştinului icoana Chipului lui Dumnezeu, prin asceză, înduhovnicire, disciplină psihosomatică şi spirituală omul sporeşte în asemănarea cu Protopotipul Divin-Hristos, Logosul Ceresc.

Părintele catolic Enzo Bianchi, un iubitor de altfel al Ortodoxiei, spune că demonii după Botez nu mai pot să cunoască ceea ce este în inima omului, devenită o cămară de Taină a întâlnirii cu Hristos.Dar ei pot să cunoască şi să anticipeze o persoană prin gesturile sale exterioare, şi ca nişte observatori foarte rafinaţi, îşi pot planifica atacurile ulterior.În acest context duhovnicesc putem vorbi de o anumită semiotică în lupta cu puterile întunericului şi arta duhovnicilor experimentanţi de a citi în gândurile ucenicilor vicleniile uneltitorului. Cei care la un moment dat capătă această ştiinţă a exorcizării, reuşesc să întrevadă, ce ştie vrăjmaşul despre ei, ce parte le este descoperită, ce gânduri ascunse pot deveni un virus purtător de informaţii şi sugestii demonice.În acest context înţelegem de ce este importantă Taina Spovedaniei care nu constă doar într-o înşiruire de păcate. Este mai degraba o ştiinţă a inimii, numită de Sfinţii Părinţi cardiognosie, în care prin descoperirea gândurilor duhovnicului, acesta iluminat de Duhul Sfânt poate elabora un program de luptă specific pentru ucenicul său, de care diavolul nu are cum să ştie, şi poate fi la rândul său surprins…Pentru un occidental postmodern conceptul de demon sună cam desuet, inelegant, bădăran, dacă nu cumva cam prostesc. Însă este prea bine cunoscut , cum spune Francois Roger “că una din vicleniile moderne ale diavolului este să spună că nu există” şi că totul este doar psihanaliza elegantă, eficientă şi intelectuală. Ceea ce s-a întâmplat la Mănăstirea Tănacu, şi a atras indignarea si consternarea multora a fost conştientizarea faptului că în definitiv, trupul defunctei a fost agăţat pe o cruce fizică asemeni unui instrument de tortură, aşa cum a fost folosită iniţial în timpurile vechi, precreştine sau evul mediu ceea ce a şocat opinia publică. Cine are acest drept fizic asupra cuiva, fie măcar şi în scop terapeutic?!! În Tradiţia Ortodoxă exista clare indicatii în aceste cazuri cum ar fi citirea rugăciunilor de exorcizare ale Sfântului Vasile, ungere cu untdelem sfinţit la Sf.Maslu, sau stropire cu aghiazmă şi mai puţin terapii “neconventionale “ care după părerea noastră, pot fi tertipuri prin care amăgitorul îşi bate joc de noi, punându-ne în posturi habotnice, medievaliste şi cu consecinţe absolut regretabile. Mai mult decât atât nu cred că ar lipsit de sens ca în aceste cazuri să existe colective interdisciplinare de preoţi, medici, psihiatri, care să creeze un cadru cât mai terapeutic şi să se evite orice subiectivisme îngrijorătoare.Să nu uităm că una din cele mai importante trăsături ale Ortodoxiei este dreapta socotinţă.

Sunt foarte multe lucruri ce pot interesa canadianul sau americanul dornic de experienţe şi senzaţii exotice legate de Transilvania, în special sau România, în general. Îmi amintesc însă o întîmplare adevărată…Cineva din New York, a asistat la reprezentarea dramatică a Trilogiei Antice, în regia lui Andrei Şerban. Jocul teatral actoricesc inegalabil i-a ridicat o întrebare.Ce “experienţe transcendente” ascund aceşti actori în străfundul sufletului lor, ce filon spiritual i-au adăpat, aşa încît să fie capabili de o asemenea înaltă ţinută teatrală.Actorul Claudiu Bleontz, i-a răspuns…”Dacă vrei să înţelegi de ce trebuie să mergi neapărat acolo, în Nordul Moldovei la mănăstiri şi vei înţelege…Nu se poate explica însă în cuvinte!” Ajunsă la mănăstirile bucovinene, sufletul ei s-a cutremurat.Ochii i-au fost inundaţi în lacrimi.In linistea seculară a codrilor moldavi şi pacea zidurilor vechi, a înţeles că este martoră la cea mai grozavă drama a Istoriei, care în ritmuri cosmice şi liturghice silenţioasă se perindă prin istoria desfigurată de sens şi Adevăr.Hristos vine, se jerfeşte şi înviază în fiecare Sfânta Liturghie murind definitive moartea. Articolul din Vancouver Sun legat de filmul The Cave mi-a trezit involuntar o anumită reverie legată de locul de unde vin. Este posibil oare ca într-o bună zi, aceşti lunatici hollywoodieni, unii chiar sublimi, în căutare de experienţe exotice, mistice sau intelectuale sa cadă într-un alt gen de “peşteră” valahă?!! O peşteră a adâncimilor unui creştinism profound, authentic, inteligent, optimist, sublim, intrat în mileniul trei, conştientizabil si actualizabil într-o veritabilă spirală a iluminăriilor tainice eliberatoare de sub jugul oricărei anxietăţi şi rătăciri lunatice.

Până atunci însă noi cei ajunşi pe aceasta glie canadiană multiculturală, şi care ne definim identitatea religioasă ca şi greek-ortodox, fie ca şi preoţi, fie ca şi creştini, suntem potenţial implicaţi, voluntar sau involuntar în realizarea unei asemenea”pelicule cinematografice” memorabilă prin amprenta sacro-spirituală prin care ne definim valorile, şi ceea ce vom lăsa copiilor noştri, în urma noastră.

Poate mesageri ai unei ţări de undeva, de departe, poate mesageri a unui Dumnezeu undeva, de aproape.

Pr Nicu Liuţă