Spre o Cultură Teonomă a Duhului Sfânt

""Motto:
„The tragedy of life is not death, but what we let die inside of us while we live”
Norman Cousins

Exista o emoţie poetică în versetul de la Mat.13:1-9, “Ieşit-a Sămănătorul să semene sămânţa Sa”...

Întrevăd două tablouri care mi se suprapun simbolic în mintea mea. Primul este un tablou de Vincent Van Gogh, Sămănătorul (The Sower). Al doilea este Angelus, al lui Gustav Millet. Vincent este preocupat de un ţăran care febril aruncă sămânţa sa peste brazda arată.Există o anumită relaţie de putere între acel sămănător, sămânţă şi brazda proaspătă. El aruncă energic sămînţa în pământ, pare febril, vehement şi categoric în actul său.

El pare a fi foarte convins de actul său şi legităţile ascunse în spatele bobului pus în tărână. Este o trudă, este o promisiune care se aseamănă cu un contract între Sămănător, sămânţa şi ogorul său. Al doilea tablou, Angelus înfăţişează. Plugarul şi femeia lui sunt adînciţi în rugăciune. O lumină, asemeni unei promisiuni pentru viitorul sămânţei lor se revarsă lăptoasă în tablou, peste cei doi, brazdă, coşul cu merinde..Există o încordare şi o linişte care se degajă din tablou... Va ieşi oare holdă mănoasă? Va fi ploaie şi vreme bună? Sămânţa va da rod?Dar peste toate acele legături nevăzute care există între legităţi, paternuri, cicluri cosmice, trudă, mai este şi Altceva. Harul Dumnezeiesc. Primul tablou degală parcă o atmosfera a începuturilor din prima carte a Scripturii Geneza (genessas, în greacă,naştere). Este sămânţă Logosului creator care se seamănă de la începutul lumii. Este Logosul, Cuvântul, ceea ce precede orice Bing Bang ulterior. Sămînţa Luminii Dumnezeieşti! La începutul creaţiei, Geneza, capitolul 1, citim: „Duhul Lui Dumnezeu se plimba peste ape” În traducerea greacă a Septuagintei este folosit cuvântul pneuma, adică suflare, vânt, este Duhul de viaţă făcător purtător de Logos şi Logismoi (gânduri) prin care s-a odrăslit întreaga Creaţie văzută şi nevăzută. Acest Duh de viaţă făcător cum citim la Sf.Maxim Mărturisitorul a aşezat raţiuni divine superioare în inima fiecărei creaţii sau zidiri. Este atmosfera noetică a fiecărei realităţi materiale şi spirituale create. Este metafizică cuantică a ceea ce este Dincoace de actul creaţiei precede imuabil şi etern: Necreatul, energiile necreate locul până unde raţiunea omenească poate genial să investigheze cu success. Dumnezeu.
Dincolo, de acest punct începe Taina, care se descoperă prin alte taine, de-a lungul istoriei rasei omeneşti în tradiţii care revelează limbaje de taină care nu sunt accesibile cunoaşterii profane, şi devin exerciţii iniţiatice.

Inevitabil ajungem la poemul testament al lui Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, care prefaţează volumul de debut Poemele Luminii:

“ Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte”.

Convingerea sa este că explorarea misterelor este potenţată de această gândire poetic-intuitivă, şi mai puţin de o gândire logică, matematică, filosofică.

Trebuie să intri în Mintea Creatorului pentru a cunoaşte ceea ce este Dincolo de conceptele de timp, spaţiu, materie, energie, matematică pe care El le-a lăsat minţii omeneşti să investigheze universul creat. Imi spunea un profesor de matematică”dacă numerele nu sunt o invenţie a minţii omeneşti ci sunt realităţi pure, atunci trebuie serios să ne gândim la problema existenţei Lui Dumnezeu matematic vorbind.” Dar matematica devine in acest caz mai puţin logică discursivă ci mai mult o contemplarea poetic-intuitivă a numărului în sine. Să nu uităm că în cosmologiile orientale numărul ca şi contemplare a divinătăţii incomprehensibile şi indivizibile are un rol iniţiatic. Unirea cu unu, întregul este ţinta celui ce vrea să se elibereze de categoriile raţiunii şi existenţa contrariilor.Ce este în definitiv în Esenţa, numărul? Este o abstracţie, deci ceva spiritual aşadar orice matematician poate să recunoască că baza ştiinţei sale (de unde începe şi sfârşeşte orice investigare a universului sensibil) stă clădită pe această metafizică cuantică a numărului. De aceea mi se pare firesc ca de la acest nivel investigaţiile legate de acel moment ab initio, să se adreseze nu doar oamenilor de ştiinţă dar şi poeţilor, sfinţilor, misticilor, dacă dorim să cunoaştem Adevărul şi să nu IL distrugem, cum credea Blaga. Pentru a investiga ceea ce este înainte de creaţie este nevoie de o altă abordare.Taina nu se deschide dacă sufletul nu este pătruns, transformat de emoţia cunoaşterii ei.

Un moment important aflat la baza Teologiei apusene ( şi să nu uităm că Teologia a fost considerată în Apus regina stiinţelor) a fost teologia lui Toma D” Aquino, ce plecând de la Aristotel, susţine teza că Dumnezeu poate fi cunoscut în Fiinţa sa de către raţiunea omenească. Consecinţa acestei teze este că fie Dumnezeu are nevoie să creeze universuri paralele pentru a proteja Esenţa Sa, fie se va lăsa conţinut, explorat, depăşit. El pune baza unei noi cosmologii şi antropologii care în special după Renaştere va deveni tot mai autonomă. Pe fondul inchiziţiei ştiinţa şi Biserica vor intra într-o competiţie crescândă pentru mentalul societăţii omeneşti, lăsând între ele să se deschidă o prăpastie care fie Il asează pe Dumnezeu într-un alt univers,fie îL desfiinţează complet. Dacă Dumnezeu nu este în acest univers El este un Dumnezeu imoral şi sadic, ceea ce conform raţiunii omeneşti nu poate fi considerat Dumnezeu. Creează ceva care se defectează, apoi fuge. Dacă Dumnezeu nu există, firesc lumea s-a autogenerat, s-a creeat din nimic şi evoluează de la un moment initial către un moment final. Insă ce stim din fizică este că fără aport de energie exterior , entropia unui sistem creşte ajungând la haosul final. Este nevoie permanent de ceva care să aducă energie intr-un sistem pentru a se regenera, întretine sau cum spun evoluţioniştii să evolueze de la simplu la complex. Pe de altă parte dacă Dumnezeu există şi poate fi cunoscut în Fiinţa Sa , El poate fi epuizat, conţinut, depăşit de cel care Il cunoaşte. .Dacă este depăşit nu poate rămîne Dumnezeu în istorie fiind conţinut şi depăşit de ceea ce il postcede, creaţia sa. Cine Il postcede? Savantul, cercetătorul, geniul, ei devin demiurgi în sine. Ei desfiinţează prin cunoaşterea logică, luciferică misterul existenţei lui Dumnezeu. Nu afirm că ei sunt imorali, ci doar doresc să ilustrez consecinţele acestei teologii apusene care în final a proclamat, Nietzschean, “ Dumnezeu a murit”. Consecinţele acestui eşec de a armoniza cunoaşterea paradisiacă, poetică cu cea stiinţifică, logică probabil le simţim din plin în acest secol ajungând la problemele secularismului socieţăţii contemporane , apoi problemele de etică şi bioetică legate de cercetarea în domeniul biologiei şi medicinii, când elementul uman este ameninţat să fie transformat în esenţa sa de elementul tehnostiinţific. Ce mai numim numit om în definitiv, dacă misterul său este demontat piesă cu piesă ca un joc de puzzle? Dacă plecăm de la teoriile deconstructiviste care domină postmodernitatea, omul ca si structura bio-pshiho-somatica, fiind lipsit de partea spirituală, sufletul, devine doar o colecţie e însusiri care pot fi decodificate iar mai tîrziu implementate în maşini-robot. Insa prin aceasta intr-o societate competitive riscul va fi ca omul să fie automarginalizat fiind înlocuit în societate de prezenţa tot mai covârşitoare a maşinilor sau a celor care manipulează cât mai competent aceste maşini. Este de-a dreptul orwellian acest scenariu concentrationar al viitorului, în care în finalul istoriei roboţii vor impinge tot mai marginal ceea ce numim fiinţă omenească.

Cînd spunem fiinţă omenească, singura delimitare care ne poate sta în faţa maşinilor din ce în ce mai humanoide este Taina Persoanei. Doar având acest element cheie putem încă apăra societatea omenească de această invazie a dezumanizării progresive.Iar ceea ce stă în spatele acestui concept cheie de persoană ( trebuie să subliniez faptul că în limba engleză termenul de personna se referă în teoriile psihologice mai mult la conceptul de mască socială, deci nu este esenţa eu-lui ci o aparenţă) este această sămânţă a dumnezeirii asezată în umanitatea noastră, în acel idilic început al lu Adam şi Eva, şi apoi reînnoită după cădere, prin Adamul Cel Nou, Iisus Hristos, Logosul Întrupat.

Omul este lăsat liber să trăiască în Eden. Este învăluit, copleşit de acel mister al prezenţei Lui Dumnezeu în Creaţia Sa. Cum citim în psalmi: „Cerurile spun slava Lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”. Dumnezeu poate fi întâlnit prin explorarea raţiunilor existente în ceea ce El a plămădit. Despre Dumnezeu, cum spune Sf.Francisc de Asissi vorbeste fratele Soare, sora Luna, pestii, florile, stelele. Dar cu o singură condiţie: intelectul omului să fie curat şi pur asemeni unui diamant în care se reflectă Lumina. Aici este problema cunoaşterii stiinţifice. Cercetătorul teonom consideră raţiunea umană ca şi dar al lui Dumnezeu pentru a investiga creaţia sa văzută.Etica sa în cercetare este să nu prejudicieze Taina, ci să înmulţească taina, conform testamentului blagian. Dumnezeu Îl aşează pe om în Paradis ca şi “coroană a creaţiei”. El va trebui sa aibă grijă de creaţia Sa. Adam este un grădinar al Începuturilor. El poate folosi raţiunea pentru con-lucra cu Dumnezeu ca acel Eden să fie înfloritor. Dar acestă cunoaştere are la bază principiul libertăţii. Omul nu a fost făcut o maşină perfectă, căci taina sa ar fi fost amputată. De aceea apare jocul cu fructul interzis, mitologicul tablou al căderii celor doi din cunoasterea paradisiacă în cunosterea luciferică. Adam şi Eva primesc o singură indicaţie care arată valoarea libertăţii fiinţei omeneşti. Omul nu se poate îndumnezei pentru că Dumnezeu a hotărât asta pentru ei, ci ei se îndumnezeiesc prin exercitarea libertăţii lor în relaţie cu Dumnezeu. Este conceptul cheie al Teologiei Ortodoxe, sinergia( synergeia). Sfântul Grigore Palama fundamentează şi pune la punct această doctrină a energiilor necreate şi sinergiei, îndumnezeirii omului, în disputa cu apuseanul Varlaam. Dumnezeu nu poate fi cunoscut în Fiinţa Sa pentru raţiunea noastră creată. Dar poate fi experiat prin energiile sale necreate care plecă din lăuntrul său asemeni unor raze ale cunoaşterii. Aceste energii transformă atât trupul, cît şi partea psiho-spirituală a persoanei omeneşti. Aceasta este baza ascezei şi îndumnezeirii omului în Biserica Răsăriteană.
Omul de ştiinţă dacă vrea să cunoască adevărul are nevoie nu doar de un intelect strălucit dar şi de o transfigurare personală a propriei fiinţe. Trebuie să devină în acelaşi timp un mistic şi să se lase iniţiat în această cunoaştere.

Altfel, cum spunea Pr.Arsenie Boca,” în mintea strâmbă până şi ce e drept devine strâmb

„Să facem om după chipul şi asemănarea noastră” citim la Geneză. Dumnezeu revelează că esenţa Sa este comuniune interpersonală, lucru care ne spune ceva. Şansa omului de a spori in dumnezeire este legata de capacitatea sa de a intra şi rămâne în comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. Forta intrinsecă care ii va creste samanta asemănării nu este ego-ul personal, care este un eu fals, ci eu-l sacru, identitatea bazată prin relaţionarea cu Dumnezeu cei dimprejur. Această comuiune se realizează prin şi în Duhul Sfînt: „Şi Domnul Dumnezeu l-a zidit pe om din ţărână luată din pământ. Şi a suflat suflare de viaţă şi l-a făcut pe om întru suflet viu”(Geneză cap.2,7). Dumnezeu suflă peste om Duh de viaţă şi-i dă viaţă. Ne amintim ce zice psalmistul David, „Lua-vei duhul lor şi în ţărână se vor întoarce”

În acest început idilic şansa ca omul să sporească în asemănare cu Dumnezeu a fost şansa alegerii de a rămâne în inocenţă prin nevinovăţie prin necunoaştere, ludic. Însă omul a ales altceva…Şarpele le indică că există şi alt tip de cunoaştere, parcă le spune: Ia ieşiţi voi din poezia asta idilică, şi investigaţi voi ce este cu acel fruct al cunoaşterii. Şi voi veţi fi dumnezei prin puterile voastre. Aici este începutul culturii autonome, ca şi semn al despărţirii omului de Dumnezeu. Adică dacă preiei cunoaşterea ştiinţifică ajungi să cunoşti cauze, principii, paternuri, efecte.Poţi fi chiar Dumnezeu. Poţi! Dar nu eşti… Aici este eşecul. Omul autonom, autosuficient se interpune între Dumnezeu şi întreaga Sa creaţie, deschizând prăpastia dintre Necreat şi Creat. Fructul cunoaşterii Binelui şi Răului le deschide ochii şi se văd dezbrăcaţi.Ce au mai cunoscut ei? Au cunoscut că există un alt eu, care nu neapărat se vrea raportat la Dumnezeu şi la origini. Un eu este dezbrăcat şi care este foarte expansiv si egocentric. Care vrea putere doar pentru sine. Care ÎL neagă pe Dumnezeu şi pe cei din jur. Tu eşti de vină işi spun Adam şi Eva unul altuia. Iată rădăcina Ego-ul. Dorinţa de Putere. Ca o mantră satanică este ce auzim în această cultură contemporană: Eu, eu, eu…Nu Dumnezeu, nu natura, nu ceilalţi. Dar ce este trist este că acest Eu fals, este doar o iluzie…Acest Ego nu este reala identitate, ci cum zic orientalii menţine un joc al iluziilor. Un eu fals de altfel, care încet cu încetul începe să preia comada centrului fiinţei omeneşti. Lucifer, nihilismul prin excelenţă creează un program al autonegării omului prin acest Ego ce a fost inoculat potenţial întregii umanităţi prin Adam şi Eva.

De aceea era nevoie ca sămânţa vieţii inoculată umanităţii dar alterată prin păcatul originar să fie îndreptată prin Lege, profeţi. Iar mai apoi asumată şi înfiată deplin prin lucrarea divino-umană a Omului-Dumnezeu Iisus Hristos, care restabileşte programul originar al vieţii veşnice în sămânţa sădită de Dumnezeu în umanitate. Sfântul Evagrie Ponticul în Tratatul despre suflet delimita existenţa acestor două tipuri de culturi: o cultură profană, autonomă, orizontală, filosofică, antropologică născută dintr-o autoritate absolută a omului ca şi fiinţă gânditoare asupra universului lăuntric şi exterior; Pornind de la cultura antică, creată de Aristotel şi Platon, cultura europeană renascentistă, iluministă, avangardistă şi ajungînd la cultura postmodernă, în special cea americană, orice gest uman poate fi interpretat ca şi cultural, de la hip-hop, mc donalds, coca-cola…Dar din păcate este o cultură care ascunde o profundă degradare morală, spirituală a omului în mai mult sau puţin elevatele abstracte construcţii filosofice…derutei metafizice şi inutilităţii şi morţii spirituale . Mă gândesc la tragismul acestei culturi omeneşti care este plină de valori dar fără Lumina unei ţinte eterne se autodistruge, autodesfiinţează. Nu are un patern care să îi dea veşnicia. Papa Ioan Paul al doilea numea această cultură, o cultură a morţii pentru că din păcate printre multele lucruri bune care le are societatea modernă, ca si access la informatie, libertate, egalitarism, este de ajuns un singur virus-gând de origine demonica, şi se distruge tot , inclusiv şi ce fost considerat nobil sau bun.

Dar există un alt tip de cultură, o cultură Teonomă,( în mare măsură dar nu exclusiv) a sfinţilor, poeţilor, misticilor care nu necesită doar un exerciţiu intelectual, mintal ci mai mare măsură o cultură şi o cultivare a inimii şi afectivităţii dezvoltată prin interiorizarea Tainei Dumnezeişti şi deschidere către Taina Persoanei celuilalt.. Este în acelaşi timp o cultură a Duhului şi predaniei duhovniceşti care pleacă de la lucrarea Duhului Sfânt în inima credinciosului prin meritul şi lucrarea “şoaptelor” părintelui duhovnic, ce au darul în Tradiţia Răsăriteană a Bisericii de a aprinde flacăra Eu-lui sacru- Altarul interior al inimii, unde este aşezată flacăra necreată a acestui grăunte de de Lumină dumnezeiască. Omu con-lucrează împreună cu Dumnezeu la cunoaşterea Tainei personale şi a naturii înconjurătoare în procesul vibrat al îndumnezeirii. Omul cere şi Dumnezeu dispune. Dar ceea ce poate omul să cunoască din Dumnezeu este ceea ce vine în întimpinarea sa, din Dumnezeu către om, adică energiile necreate ascunse în rugăciune, în lucrarea Tainelor Bisericii, în Trupul Euharistic, în isihasm sau tăcerea interioară. Prin aceste energii necreate în lucrarea ascezei personale, simţurile se purifică şi participă personal la Viaţa şi revărsarea de Slavă a Lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu este autosuficient, el lasă posibilitatea creaturii să experieze cunoaşterea Sa prin Harul dăruit omului;de asemeni el participă la drama cosmică a omului trecător în această vale a plângerii. În suferinţă, Dumnezeu este pe Cruce.Sau mai exact dacă vrem să cunoştem pe Dumnezeu în Slava Sa această se va întâmpla prin asumarea Tainei Crucii, ca şi răstignire a păcatului şi omului vechi.Ego-lui.Prin Sfânta Cruce întrezărim Lumina şi sensul suferinţei omului pe acest pământ-Glorificarea Lui Hristos Cel Inviat.

Ca un Grădinar al Vieţii, Dumnezeu are grijă ca sămânţa vieţii semănate la începuturi să nu fie distrusă complet.El soseşte în istorie prin Fiul Său , aşa cum citim la Isaia: ” Duhul Domnului este peste mine căci El m-a uns să le binevestesc săracilor, să-i vindec pe cei zdrobiţi la inimă, robilor să le vestesc libertate şi orbilor vedere, să vestesc anul bineprimit al Domnului, şi Ziua răsplătirii”(Isaia 61, 1-2) Pentru ca întreaga zidire să nu rămână nemângâiată. Semănătorul a venit să se semene pe sine Însusi ca Sămânţa a Vieţii, pentru ca apoi să devină Pâinea Vieţii, din care orice va mânca să nu moară în veci. „ Adevăr adevăr vă spun că dacă dacă bobul de grîu care cade în pământ nu moare rămâne singur, dar dacă moare, aduce roadă multă” (Ioan 12, 24).Dumnezeu însuşi vine şi se seamană pe Sine Întru moarte pentru ca sămânţa morţii şi a putrejunii să moară definitiv. Şi El va da putere ca oricui va mânca din această Pâine a Vieţii, să nu moară ci să aibă viaţă veşnică. „Eu sunt Pâinea Vieţii.Cel ce vine la mine nu va flămânzi şi cel ce crede în mine nu va înseta nicioadată) Ioan 6, 35.Această Pâine a Vieţii care vine şi restaurează sămânţa originară alterată de păcat, marchează intrarea omului într-o altă Eră, Cultură şi Împărăţie: Era Duhului Sfînt, Cultura Teonomă şi Impărăţia lăuntrică.

Pr Nicu Liuţă